Somnul de după-amiază şi alţi demoni

Puţine lucruri din lume, şi când spun puţine mă gândesc la o gamă restrânsă de halucinogene şi alte substanţe din aceeaşi categorie, se pot compara cu somnul de după-amiază. Ca un narcoman niciodată vindecat pe deplin, am renunţat şi apoi revenit în mod constant la acest viciu, în special în zilele plictisitoare de vară. Ironia face ca acest somn să nu fie nici măcar odihnitor sau relaxant, dar, printr-o ciudată întorsătură a sorţii, meditaţia la orizontală asupra unei ştiri privind fraudele de la bac sau asupra genezei speciei umane, se transformă în 90% din cazuri într-o pierdere a cunoştinţei de până la 2-3 ore. De aceea, nici nu sunt sigură dacă somn este termenul potrivit pentru această starea cataleptică, singura alternativă decentă la sictirul unei zile interminabile. Greşit. Absolut greşit. Greşit la modul în care numai un lucru vital şi prost înţeles poate da peste cap o lume întreagă, greşit la modul în care oamenii încă mai credeau cu secole în urmă că pământul este plat iar soarele e doar de decor.

Cum spuneam, somnul de după-amiază nu aduce nici o satisfacţie, ba mai mult, aş putea spune că înrăutăţeşte şi amplifică aproape toate stările pe care le aveai înainte să adormi. Dacă te-ai culcat plictisit, te trezeşti într-o apatie vecină cu retardul, dacă te-ai culcat deprimat, te trezeşti cu o dorinţă acută de a muri sufocat cu monoxid de carbon, dacă ai adormit gândindu-te că trăieşti degeaba şi nimic din ceea ce speri nu se va realiza pentru că în general speranţele nu se întemeiază pe fapte, te trezeşti sigur de asta. Singura nedumerire care persistă este de ce ar prefera totuşi cineva să doarmă după-amiaza.

Cred că în final păcăleala stă în cele câteva momente molcome, de dulce uitare de sine care preced coma şi pentru care vicioşii din toate colţurile lumii îşi vând sufletul. Acele câteva clipe în care zgomotele se estompează, contururile se şterg, corpul devine mai greu, împovărat însă cu o greutate care nu se simte, venind parcă din interior. Şi apoi...uitarea, pornită din adâncuri, treptat, insesizabil, aşa cum te laşi furat de gânduri şi de ritmul din ce în ce mai liniştit al respiraţiei. Cea mai blândă dintre uitări, mai blândă decât intransigenta amnezie sau diabolicele halucinogene, insinuantă şi răbdătoare, aşteptând să te pierzi singur prin jungla de gânduri, pentru a-ţi da apoi lovitura de graţie.

Însă pentru toate acestea, ca şi pentru marea majoritate a lucrurilor bune din viaţă, inclusiv a petrecerilor cu multă băutură, există momentul trezirii sau al unei pseudotreziri, pentru că, după somnul de după-amiză, nimeni nu este cu adevărat treaz, cel puţin o bună perioadă (observaţie aplicabilă cu uşurinţă şi în cazul mahmurelii). Adevărul e că somnul de după-amiază este una dintre cele mai încăpăţânate forme de a abdica de la statutul de fiinţă conştientă. După un somn de două ore, te trezeşti buimac, aproape bolnav, incapabil să regăseşti ritmul firesc al lucrurilor, neajutorat, paraplegic, cufundat încă cu un picior în groapa demonilor de după-amiază în timp ce cu o mână te ancorezi tare de aşternuturi.

Mă duc să dorm.

O singurătate prea zgomotoasă

De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea în jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care îl beau încet, până simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se reabsoarbe în mine, se reabsoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină.

În felul acesta, într-o singură lună presez circa douăzeci de chintale de cărţi. Ca să găsesc destulă forţă pentru această umilă muncă, în aceşti treizeci de ani am băut atâta bere cât să umplu un bazin de înot, lung de cincizeci de metri, loc de joacă pentru crapii de Crăciun. Astfel, împotriva voinţei mele, am devenit mai înţelept...

Bohumil Hrabal "O singurătate prea zgomotoasă"

Am avut o tentativă să scriu despre oamenii care îşi rod periuţa de dinţi şi care miros cărţile după ce sau chiar înainte să le cumpere. Apoi mi-am dat seama că în fond nu e nimic de zis. Sunt oameni care fac asta şi oameni care nu. Potrivit unui cinic în viaţă (deşi e din ce în ce mai greu să găseşti aşa ceva) un nefumător nu va putea înţelege niciodată pofta cu care un fumător trage din ţigară până la filtru, la fel cum un om care nu îşi mestecă periuţa de dinţi îi va sugera celui care îşi mestecă periuţa să ia mai bine o sobitoare, ignorând complet faptul că a-ţi mesteca periuţa de dinţi transcende actul profan de a te scobi între măsele. De fapt, a-ţi mesteca periuţa de dinţi nu este nici măcar o necesitate. Este un lucru gratuit şi prin aceasta cu atât mai plăcut. Seamănă cu spălatul pe dinţi, poate chiar să ia forma spălatului pe dinţi pentru a masca viciul printr-un act de rutină, dar în final învinge rutina şi necesitatea prin plăcerea de a transforma un gest zilnic şi sănătos, pe care eşti învăţat de mic să îl faci într-un act absolut inutil care nu numai că nu albeşte dinţii dar nici nu promite acest lucru. Dar inutilitatea este doar aparentă, pentru că în timp, mestecatul periuţei de dinţi conferă ceva din liniştea şi tihna rumegătoarelor, oferind un bun prilej minţii să se elibereze în timp ce maxilarul execută o mişcare mecanică şi circulară. Mestecatul periuţei de dinţi este hipnotic.

Heineken draft

Poate că incoerenţa chiar e singura formă de sinceritate acceptată şi acceptabilă, poate ar trebui să scriem aşa cum respirăm, haotic şi precipitat, ca un cardiac, ca un bolnav pulmonar, ca un romancier rus pe patul de moarte care nu a scris un rând în viaţa lui dar e totuşi romancier prin simplul fapt de a fi rus. Poate că moartea unui bolnav pulmonar e mai bună decât o peşteră goală. Poate o opţiune e mai bună decât nici o opţiune, chiar dacă dintre zecile de mărci de bere tu alegi Heineken draft. Iar dacă totul e manipulare, dacă singura opţiune posibilă e oricum Heineken draft, mă va împiedica oare asta să îmi savurez berea ?

Pentru că dincolo de toate astea, vine un moment când iepurele totem rămâne fără baterii, când oamenii îşi strâng scaunele pliante de pescuit şi se duc acasă, gata pentru o nouă zi de terapie. Şi atunci nu îţi rămâne decât să te imaginezi un Bergman copil închis în dulap, cu degetele strivite şi mintea bântuită, dar Bergman e bătrân şi nu te mai iubeşte, ocupat să îţi regizeze moartea de la înălţimea şemineului său rusesc pe cea mai pustie dintre insule.

Sunt momente când ştiaţi că devine mai mult decât o întrebare retorică şi îşi vine să răspunzi ca ecoul enervant din peşteră nu ştiam, nu ştiam. Sunt momente când ţi-ai dori ca peştera să aibă o uşă pe care să o trânteşti până cade destulă tencuială încât să acopere golurile indecente de memorie. Dar ce ar fi o peşteră cu uşă decât un alt dulap. Un dulap care ar strivi mai mult decât degete.

Stai comodă

Există un rând în "Insuportabila uşurătate a fiinţei" care spune că în împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii, cu alte cuvinte kitschul nu e kitsch dacă nu e trăit şi simţit de mii şi mii de inimi bătând la unison, bucurându-se de perfecta lor coordonare şi circulaţie sanguină. Ca nişte mecanisme bine unse şi fără colesterol, aceste inimi dau naştere la două lacrimi de înduioşare, prima lacrimă spune : "ce frumos e să vezi copii alergând pe iarbă", iar a doua lacrimă (şi aici intervine grotescul adevăratului kitsch) spune "ce frumos e să te înduioşezi o dată cu întreaga omenire, la vederea unor copii alergând pe iarbă."

Ceea ce trebuie însă reţinut dincolo de lacrimi şi batiste cu aromă de kiwi este că nu contează deloc dacă îţi plac sau nu copii, nu contează dacă ai vrea să ai aşa ceva sau ţi-ai extirpat un ovar ca să scapi de griji, de fapt nu contează nici măcar dacă e vorba de un copil sau un câine, ceea ce e cu adevărat important în împărăţia kitschului este înduioşarea, sau mai bine spus sincronizarea înduioşării. De aceea kitschul exclude prin definiţie orice e straniu, anormal, curios, dubios, extraordinar. Kitschul înseamnă să te înduioşeze numai acele lucruri care ar trebui să te înduioşeze, la momentul potrivit şi în locul potrivit, kitschul înseamnă o perfectă sincronizare a oftatului şi a suspinelor la vederea unui fluture roşu cu striaţii aurii pe o petală albă de trandafir.

Aceste două lacrimi despre care Kundera scrie cu o clarviziune vecină cu demenţa (Xanax fără luciditate se mai poate, dar luciditate fără Xanax mai greu) devin regulile unui joc pe care omenirea îl practică cu pasiune de ceva timp şi de care inconştient e dependentă. Mulţi scriitori au fost catalogaţi drept utopici în încercarea lor de a construi o lume armonioasă şi înfloritoare, bazată pe empatie şi dragoste frăţească, dar iată că domnia kitschului le vine acum în întâmpinare, gata să răstoarne şi să cucerească ultima fortăreaţă rămasă. Dacă lumea va deveni vreodată o caldă şi tandră frăţie între oameni aceast lucru nu va fi mulţumită NATO, UE, UNESCO şi alte prescurtări despre care nu se mai ştie de unde provin, ci numai şi numai mulţumită kitschului, inamicul numărul unu al scepticismului şi al gândacilor de bucătărie.

Kitschul înseamnă înfrăţirea tuturor oamenilor, kitschul este codul de intrare într-o lume fără conflicte, în care singurele tensiuni existente sunt menite să pună în lumină roluri dinainte stabilite: eroul patriei, fiul pocăit, martirul, familia fericită, familia nefericită, supravieţuitorul. Şi toate acestea cu un singur scop, stoarcerea a doi trei stropi de înduioşare fierbinte, sinceră şi neştiutoare. La urma urmei ce dacă fiul crescut cu atâta trudă nu e chiar sclipitor, nici inteligent nu prea e , nici măcar iubitor sau respectuos, ce dacă la bătrîneţe o să mori de inimă rea şi o sa refuze să te îngroape ca să poată să îţi ia pensia, ce dacă al doilea soţ e mai rău decît primul şi îi mirose gura, ce dacă minţi că îţi plac animalele deşi ai otrăvi cu prima ocazie câinele vecinei. Nimic din toate astea nu contează, e mai bine să rămâi neştiutor, pentru că, trebuie să o recunoaştem, nimic nu este mai înduioşător decât o poză cu un copil jucându-se împreună cu tatăl său şi câinele familiei (recomandăm totodată utilizarea acestei poze pentru comercializarea cu succes a oricărui tip de produs, în special ţâşnitori şi aparate electrocasnice).

Aştept cu nerăbdare momentul în care toţi conducătorii lumii vor da mâna şi se vor poza în faţa carpetei cu răpirea din serai. Recomandăm călduros utilizarea acestei poze pentru comercializarea cu succes a bombelor atomice.

De ce îmi este drag Kafka

Mă gândeam ieri într-o încercare nereuşită de a adormi ce scriitor aş lua acasă. După părerea mea, dincolo de cărţile pe care le-au scris şi de talentul cu care au fost mai mult sau mai puţin înzestraţi, scriitorii ar putea fi la fel de bine împărţiţi în scriitori de ieşit la o cafea, scriitori de bârfit la telefon, scriitori de sunat la miezul nopţii când nu îţi găseşti cheile şi nu răspunde nimeni la interfon, scriitori de chemat să desfunde chiuveta, scriitori de deschis borcane, scriitori de plâns pe umăr, scriitori de ţinut ghemul de lână în timp ce croşetezi, scriitori de pierdut vremea, scriitori de ciupit în timpul aşteptărilor plictisitoare,scriitori de gâdilat, scriitori de aşteptat, scriitori de iubit, scriitori de făcut copii şi nu în ultimul rând scriitori de luat acasă. Kafka face parte din ultima categorie pentru că :

- era evreu şi îl chema Franz
- avea probleme cu somnul, digestia şi zgomotele puternice
- adormea greu şi se trezea frânt
- scria noaptea
- îşi detesta slujba şi asta l-a adus în pragul depresiei
- dispera atunci când nu putea să scrie, iar când scria, o făcea cu disperare
- a fost gata să ardă tot ce a scris vreodată, dar a sfârşit prin a nu-şi termina cărţile

Din aceste motive şi din multe altele l-aş lua pe Kafka acasă, dar mai presus de toate, l-aş ruga să îmi explice cum aş putea să conving gândacul din baie să coopereze. Poate punem de-un bestseller.

Monkey Dust - The internet is expanding!

Mereu m-am intrebat de unde vin sunetele alea ciudate.

...

Pentru că îmi place să fac chestii stupide şi inutile când ar trebui de fapt să învăţ şi să asud asupra cărţii, construind cărămidă cu cărămidă un viitor prolific şi luminos întru sfânta reuşită profesională, m-am gândit să încropesc un "poem" din câteva smsuri pe care le-am primit (deşi, dacă mă gândesc la unele poezii doomiiste poate că ar trebui să renunţ la ghilimele). Anywayz, smsurile au fost alese complet întâmplător, am păstrat doar ordinea lor şi am luat din fiecare primele cuvinte (fiecare rând e un alt mesaj). A ieşit următorul dialog schizofrenic :


Şoricel spânzurat,
Ce faci măi ?
Nichita Stănescu scria :
Morning !
Mi-am luat 120 de capsule de bilomag
Vrei în mod obligatoriu să
Scumpete i miss you ?
Aveam telul închis
Oh, but i find it beautiful
Pentru prima oară de la bac
Te iubesc.

O stranie coincidenţă

Ce trebuie să citesc eu pentru examen :

"Identitatea personală e distrusă printr-un proces de mortificare prin care cel internat este deprivat de rolurile sociale anterioare şi transformat într-o componentă uniformă a peisajului administrativ (transformarea se petrece pe fond coercitiv, din care fac parte printre altele, pierderea numelui şi desemnarea printr-un număr, echipamentul impus, obligaţia de a cere permisiunea pentru activităţi minore etc.)

Consecinţele în plan social al trecerii printr-o astfel de instituţie sunt îngrijorătoare în privinţa capacităţii de reintegrare : în afară de deculturalizare despre care s-a amintit deja, stigmatizarea şi dezvoltarea în unele cazuri a unui sentiment de nedreptate şi amărăciune adresat societăţii în general fac ca unele dintre aceste instituţii să fie mai curând generatoare de dezordine socială."

Sadic şi ironic totodată. Instituţia de învăţământ se autodenunţă şi nici măcar nu o ştie. Dacă intri nu mai ieşi, iar dacă ieşi nu-ţi mai trebuie.

Sunt multe faze în filme când "băieţii răi" (deşi băieţi e un termen generic pentru gangsteri burtoşi cu început de chelie) se pocăiesc, au un fel de revelaţie divină, o manifestare a sacrului în profan cum ar spune Eliade, şi îşi dau seama că au dus o viaţă plină de greşeli, care nu i-a condus nicăieri şi care a încetat să le mai ofere satisfacţii, care îi scârbeşte şi îi îndepărtează de adevărata lor menire, neînţeleasă şi ignorată până în acea clipă. Şi uite aşa pe ultima sută de metri, se lasă de furat maşini, de trafic cu droguri, de bătut oamenii cu bâta de baseball şi donează banii unui orfelinat sau îşi angajează un psihanalist să le rezolve complexele infantile, bine refulate până acum ceva vreme sub forma unui lansator de grenade M203.

Deşi nu fur maşini, nu fac trafic cu droguri şi nu bat oamenii cu bâta, îmi place să cred ca pot recunoaşte momentele decisive din viaţa unui om (omul fiind eu) atunci când au loc. L-aş numi chiar al şaselea simţ, dacă nu aş sti că simţurile nu au în general nici o legătură cu astfel de chestiuni halucinante, desi poate Pulp Fiction s-ar apropia. Cam la asta mă gândeam în timp ce aşteptam la ora 11.15 duminică noaptea un autobuz care să mă ducă trei staţii până casă, autobuz care din raţiuni misterioase nu mai apărea. În final nu a mai apărut deloc, dar nu asta e ideea. Ideea e că am alergat să prind două metrouri, în condiţiile în care alergatul nu este a doua mea natură, nu e nici măcar a treia, am urcat câte două scări o dată cu un ochi pe ceas şi celălalt pe geantă, am făcut un sprint magnific la stop ca să pot ateriza la timp în staţie, alături de un om beat care căuta gara şi două femei cu multe bagaje. Am reuşit până la urmă să ajung în Iancului la o oră rezonabilă, sau ceea ce credeam eu a fi rezonabil în condiţiile în care în staţie mai erau încă 10 oameni aşteptând acelaşi lucru (pentru neiniţiaţii în masoneria ratb, autobuzele se prespune că circulă până la 11.30).

Şi uite aşa, 10 oameni au stat timp de jumătate de oră aşteptând împreună, în cel mai înduioşător mod posibil ceva ce nu venea şi nu avea cum să vină pentru că nu exista. Toate autobuzele plecaseră deja departe, în ţara soarelui răsare unde domneşte pacea şi armonia, iar din piatră ţăşneşte lapte şi ulei de motor. Bineîneţeles, nici unul dintre oamenii din staţie nu ştia asta, deci nu ne rămânea decât să privim orbiţi de faruri în zare, cu ochii strânşi şi voinţa încordată, atenţi la fiecare semn şi dornici să ajungem mai repede acasă, sau poate nu atât de dornici, dar eu eram în mod clar pregătită să mă arunc în faţa unei maşini.

Într-un final apare de după colţ un autobuz, stă la stop, face curba, o ia spre noi, oamenii se aliniază ca la o lovitură liberă şi .... goool !, un autobuz complet gol pe care scria cursă specială şi care bineînţeles că nu a oprit. Treptat se apropia miezul nopţii, speranţa s-a evaporat împreună cu autobuzul fantomă, oamenii au început să o ia frumos spre casă pe jos, iar cei mai norocoşi s-au urcat în taxi. Eu am luat-o la pas alergător vreo 2 staţii, după care m-au cam lăsat plămânii şi am luat-o mai încet, uitându-mă ca un câine hăituit în toate părţile. Poate sunt eu paranoică, dar o plimbare prin Bucureşti la 12 noaptea nu e tocmai o plimbare cu trăsurica la umbra palmierului. Bucureştiul noaptea îmi inspiră un oraş asediat, în care toţi locuitorii se grăbesc să se încuie în casă şi să îşi bată scânduri în ferestre. Străzile pustii sunt cu atât mai sinistre cu cât ziua nu ai loc să respiri de coatele şi dioxidul de carbon al altora, iar faptul că eşti blocat într-o parte a oraşului fără nici un mijloc de transport, exceptând taxiurile e cu atât mai morbid.

Dincolo de toate detaliile minore menţionate, ţin totuşi să mulţumesc ratb-ului (sau absenţei lui) pentru această călătorie iniţiatică ce m-a făcut să înţeles fragilitatea şi unicitatea existenţei omeneşti (cum era aia cu trestia ?). Pentru că, nu ai trăit cu adevărat şi nu poţi preţui cu adevărat ceea ce ai până nu mergi la 12 noaptea prin această vale a plângerii numită Pantelimon, temându-te pentru viaţa, banii şi pielea ta. Şi nu poţi renaşte ca un om mai bun până ce nu ai fost alergat de o haită de 5 câini flămânzi cu de 10 ori mai multe picioare ca tine. Şi nu în ultimul rând, nu poţi înţelege vorbele Ecleziastului până nu ai aşteptat ceva inexistent. "O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune." (Ecleziastul - 1,2)

Mulţumesc.

Era o vreme când lumea de afară nu exista, o perioadă în care conştiinţa mea de mic animal de grotă nu putea percepe mai mult de 4-5 persoane deodată, iar ălea erau toate rude. Nici timpul nu prea exista pentru că nu trebuia să ajung niciodată nicăieri, eram cel mult plimbată de colo colo de o voinţă exterioară mie şi depusă în siguranţă la loc. Ştiam că există o lume dincolo de cada în care mă prefăceam că vând borş în sticle goale de şampon sau de găleata roşie din plastic pe care stăteam când măzgăleam, dar lumea asta nu prea prezenta interes.

Eram autosuficientă, sau self-sufficient cum zice englezul, o calitate care încă mă fascinează oriunde o întâlnesc. Lumea nu înceta să se învârtă fără mine şi asta nu pentru că aş fi fost prea modestă, ci pentru că pur şi simplu nu mă gândeam că lumea se învârte. Nu simţeam că pierd nimic dacă nu ies din casă, pentru că nu mă gândeam că ar fi ceva de pierdut. Nu îmi spuneam cu ciudă că lucrul cel mai important din viaţa mea s-ar putea întâmpla tocmai azi când m-am decis să mă baricadez şi să nu mai ies niciodată afară. De fapt, nu exista nici o linie care să separe radical şi definitiv afară de înăuntru, pentru că "afară" exista cel mult ca decor sau peisaj, nu o lume în care se întâmplă lucruri. "Afară" era ca o bucată de carton pe care cineva desenase la repezeală nişte blocuri şi o lipise de geam ca să am la ce să casc gura şi să nu mai dau din picioare. "Afară" nu mă putea împiedica să vând borş şi poate că, în autismul meu, aveam dreptate.

The last days of Santa Claus

Să crezi că învăţământul e o sursă de oportunităţi, că profesorii sunt acolo să te ajute şi că şcoala înseamnă educaţie e ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Ceea ce e ok...până la o anumită vârstă. De la un punct încolo începi să te întrebi de ce nu mai găseşti nimic sub brad.

isme

S-au făcut filme, s-au spus bancuri şi s-au scris cărţi despre oamenii care nu au mai ieşit de mult din casă şi care încă mai cred că afară e primul război mondial în timp ce în copaci cresc cheesburgeri, iar singurele bombe peste care mai dai poartă titlul de "senzaţional" şi le găseşti pe otv.

Pe scurt, cam aşa m-am simţit eu recent când am ieşit din casă complet nepregătită pentru ultimul val de noutăţi, care nu ştiu cum se face dar mereu mă nimereşte cu o expresie buimacă şi tâmpă pe faţă, de om căruia nu ştie ce i se întâmplă. Aşadar, mai nou oamenii care ascultă minimal (şi da, există oameni care ascultă minimal, aşa cum există oameni care ascultă muzică clasică...nu doar în maşină, nu doar la evenimente organizate şi nu doar pentru că îi relaxează), cum spuneam, oamenii care ascultă minimal sunt emo. Sau altfel spus, mai nou the emo nation ascultă minimal, iar dacă asculţi minimal e musai că trebuie să arăţi emo. (mă rog, să-l numim un cerc vicios).

Pe vremea când ascultam eu muzică, adică undeva prin perioada interbelică, minimalul era un subgen al muzicii techno, apărut pe undeva prin Detroit, bazat pe ritm şi repetiţie. După părerea mea, dacă şamanii africani ar fi avut un program de mixat sau nişte platane şi un sistem audio profesional, probabil s-ar fi apucat de minimal. Deci da...minimalul este repetitiv pentru că aşa trebuie să fie nu pentru că omul de la pupitru e lipsit de imaginaţie. E repetitiv, obsesiv, monoton şi matematic, e tribal şi halucinogen. Trecând peste asta, tot acum ceva vreme, emo era un subgen al muzicii punk, ceva mai melodic, ceva mai introspectiv, cu versuri variind de la revolta împotriva sistemului până la decepţii amoroase (cu accent pe ultima parte).

Aşa că, de fiecare dată când aud analogia emo-minimal, nu pot să nu mă întreb cum s-ar putea aplica deviza "less is more" unor oameni acoperiţi în întregime de carouri, cranii, trandafiri, dungi, buline şi ţinte (da, toate deodată). Există genuri muzicale pentru care stilul vestimentar este la fel de important ca şi muzica, ba de multe ori chiar îi supravieţuieşte. (nu ştiu câţi mai ascultă Crass dar ştiu sigur câţi poartă curele cu ţinte). Punkul este unul dintre aceste genuri. On the other hand, nu ştiu de când minimalul a început să fie asociat cu un mod de a te îmbrăca. Cum recunoşti pe stradă un om care ascultă minimal ? (oare de ce chestia asta sună a banc sec). Îl opreşti şi îl întrebi. Sau dacă e să o luăm altfel, cum ar trebui să se îmbrace un om care ascultă minimal ? Teoretic nu ar trebui să se îmbrace deloc. Eventual cu o frunză, dar doar dacă are formă pătrată şi nervuri simetrice.

Exceptând cocalarii şi prinţesele de prin cluburile româneşti care au ajuns să definească moda club autohtonă, hainele "club" sunt în primul rând haine în care să te simţi bine, să poţi să te mişti şi să nu transpiri...prea tare, sau cel puţin asta înseamnă pentru mine. Vom face abstracţie de faptul că această observaţie vine de la o persoană care nu merge prin cluburi tocmai pentru a fi scutită de spectacolul sinistru al poşetelor de lac şi al rochiilor făcute din abţibilurile lucioase de pe pachetele de ţigări.

În concluzie... care e faza ?

I just wanna be in PR

Ştiu că eşti inventivă, creativă, dinamică, hotărâtă, ambiţioasă, empatică, cu simţul umorului, zblogie (ai un blog zglobiu pe teme serioase), copilăroasă, severă, determinată. (poate că ar trebui să renunţi totuşi la "de"-ul din faţă).

Ştiu că ai idei multe pe care abia aştepţi să le pui în practică la următorul stagiu de internship în care vei învăţa să faci nenumărate sortimente de cafea şi să apreciezi din ochi cantitatea de zahăr necesară. Ştiu că îţi petreci serile la BCU ca să poţi să le spui celor cu care te întâlneşti de unde vii.

Ştiu că te-ai trezit de la 5 dimineaţa ca să cari sandwichuri pentru summitul Nato şi că visezi să te pozezi cu Mona Nicolici la o conferinţă despre Petrom şi CSR. Ştiu că ai mituit portarul să pară că eşti din presă. Ştiu că te-ai poza cu copia de ceară a lui Welch dacă ai putea. Ştiu că bădărănia te excită pentru că nu face decât să confirme că e o meserie în care tre` să ai curu` tare şi cine are curu` mai tare ca al tău (că doar nu degeaba te duci la vibromasaj).

Ştiu că ai învăţat încă de la grădiniţă diferenţa dintre "peach" şi "pitch". Ştiu că citeşti revistele de business pentru reclamele la ceasuri. Ştiu că de fapt nu prea ştii să citeşti şi cam ai probleme cu coerenţa. Dar noi te iubim aşa cum eşti. Pentru că eşti unică, pentru că eşti o femeie puternică, pentru că eşti o învingătoare, pentru că eşti cu adevărat o COMUNICATOARE.

Pupici.

Mircea cel Bătrân and his bitches

Singura masă caldă pe săptămâna asta au fost două căni de ceai. Mâine primesc mâncare. Momentan mănânc caşcaval şi îmi imaginez orgiile puse la cale de Mircea cel Bătrân şi curvele lui.

Cu ocazia asta vă propun o istorie inedită, necenzurată şi trecută sub tăcere de izvoarele istorice, ideală pentru minţilea prea zdruncinate să se poată concentra dar care totuşi vor să treacă examenul la imagologie (istorică vorba aceea)... sau mă rog, măcar să îl pice cu atitudine. We be chillin...

Având în vedere că războaiele/tratatele/alianţele şi alte cele nu prezintă interes o să trecem peste ele şi o să ajungem la the really fun part, sau cel puţin partea mea preferată : orgiile de bun-rămas şi de revedere (la urma urmei o dată pleacă omul în război...sau mă rog, dacă e tare în zale poate chiar de mai multe...the more orgies, the better).

Doar o imagine rapidă....Mircea cel Bătrân la bustul gol în haină de blană completată de pilozitatea proprie ţinând în mînă un ciorchine de struguri. Din când în când stoarce alene câte o boabă care i se prelinge pe piept. Boieri sprijiniţi de perne care se mângâie reciproc cu bărbile şi ciupesc din când în când de fund şi alte rotunjimi slujitoarele pe jumătate despuiate şi stropite cu vin. Toate acestea ascunse sub aburul dens ieşind din hălcile de carne şi porcii cu mere în gură etalaţi indecent pe mese. La răstimpuri un mesean beat (mereu acelaşi) sodomizează fără succes un porc rămas fără măr (mereu altul) în timp ce marii boieri îşi ling degetele picurând de grăsime, violând cu un copan tinere fecioare lipicioase.

Oh...the good ol` days...

Aproape că începe să îţi placă istoria.

Mă rog, să nu exagerăm.

Cause we all know Mircea is our sugar daddy.

Black holes and revelations

Alaltăieri a ars ultimul etaj al blocului din faţă. A trebuit să ies să iau pâine ca să observ. De fapt poate nici aşa nu mi-aş fi dat seama dacă nu erau nişte poliţişti care puneau o bandă să oprească trecerea pe trotuarul respectiv. Ştiu că m-a izbit un miros îngrozitor. Pe moment nu l-am putut compara decât cu mirosul de carne arsă. Pentru o clipă m-am simţit transpusă într-o vară caniculară pe undeva prin Evul Mediu, eventual în toiul unei epidemii de ciumă. Dacă pe drum aş fi întâlnit căruţe trase de măgari pline de trupuri dezgolite probabil aş fi luat-o la fugă spre casă, rugându-mă să nu îmi cadă vreo mână sau vreun picior pe drum (aviz amatorilor de bancuri cu ciumaţi).


Acum a rămas un balcon cu pereţi negri de fum şi fereastre fără geamuri. Locul seamănă cu un fel de Mordor în care nimic viu nu mai poate creşte. De fapt, cred că asta se întâmplă cu orice lucru care nu mai poate reveni la menirea lui iniţială. E foarte ciudat să vezi noaptea luminile aprinse în restul blocului şi să ştii ca acolo nu mai locuieşte nimeni, că nu este şi nici nu mai poate fi vreo mişcare, că toate obiectele au ars sau şi-au pierdut complet utilitatea. Aproape că te face să te întrebi cum arăta totul înainte, cum erau aşezate obiectele, cum au ars, ce a rămas din ele, ce e dincolo de balconul negru şi fără geamuri acum. Iar dincolo de toate acestea, blocul îşi continuă viaţa ca şi restul oraşului.

În toată nebunia din Bucureşti, cu claxoane, înjurături, sirene şi semafoare stricate cred că e singurul loc în care liniştea încă îţi mai poate face urechile să ţiuie, un loc pustiu şi ars în mijlocul traficului orei de vârf. Aproape că m-aş muta în gaura asta neagră.

Ps. De cele mai multe ori însă obiectele supravieţuiesc oamenilor. Rămân să fie date mai departe nu sub formă de obiecte (pentru că rolul lor s-a încheiat o dată cu dispariţia posesorului), ci ca nişte embleme ale trecerii timpului. Nişte jaloane printre care cei rămaşi încearcă să se strecoare fără să uite dar şi fără să privească înapoi.

"Mă simt atunci un martor trist al inevitabilei transformări a lucrurilor care se îmbracă într-o eternitate străină celor care le folosesc. Când le supravieţuiesc, se întorc la condiţia lor inutilă de obiecte şi toată magia, toată candoarea zboară ca o fantasmagorie incertă în faţa gravităţii trăirii." Sabato şi revelaţiile.

Dragă domnule Nu,

spun domnule pentru că nu v-am numit niciodată altfel, nici cu voce tare şi nici măcar în gând şi pentru că, dincolo de orice reumatism sau început de surzenie, sunteţi şi rămâneţi un domn.

Ştiu că la vârsta dumneavoastră aşteptarea este letală, de aceea vă scriu pefect conştientă de egoismul şi incapacitatea mea de a duce lucrurile la bun sfârşit, două trăsături care fac foarte dificilă orice tentativă de a relua lucrurile de unde le-am lăsat. Ştiu că încă mai staţi pe banca din faţa blocului cu un ochi acoperit de umbră şi cu picioarele întinse în faţă şi ştiu că sunteţi o persoană foarte răbdătoare, de aceea vă rog să continuaţi să aveţi răbdare cu o persoană care nu îşi mai găseşte cuvintele (de asemenea vă sfătuiesc să nu exageraţi cu soarele).

Cunosc dragostea dumneavoastră pentru linişte şi tihnă, de aceea orice intervenţie brutală din partea mea în viaţa dumneavoastră ar fi un lucru prostesc şi foarte vătămător pentru dumneavoastră dar şi pentru mine. Tot ce pot să vă spun este că sunt un autor incapabil, motiv pentru care vă sfătuiesc serios să vă luaţi viaţa în propriile mâini în măsura în care acest lucru este posibil într-o lume predestinată. Ştiu că tot ce v-aţi dorit vreodată este să fiţi lăsat în pace, dar vedeţi....când trăiţi printre oameni acest lucru se confundă cu imposibilul (mai ales când trăiţi la bloc şi aveţi vecini). Ştiu că o să îmi spuneţi cu calm şi înţelepciune că liniştea nu există (deşi este unicul lucru după care tânjiţi), iar eu nu pot decât să fiu de acord....însă, acest lucru nu mă va împiedica să vă sfătuiesc să o căutaţi. Iar dacă credeţi că destinul dumneavoastră a fost deja stabilit şi nu poate cunoaşte vreo schimbare, vă rog să nu uitaţi ca şi al meu este într-o anumită măsură la fel.

Aşadar, dragul meu domn Nu, tot ce pot să vă spun este că mă voi gândi în continuare la dumneavoastră şi să nu vă apucaţi niciodată de scris.


Cu mult drag,
Autorul dvs. incompetent

Cum aş vrea să îmbătrânesc

http://www.youtube.com/watch?v=sjGw9p--t7A

Un documentar cu şi despre Ingmar Bergman (are 6 părţi, de găsit pe Youtube).

De la o vârstă încolo mizantropia e un lucru de bun-simţ. Cred că ar trebui să încep să îmi caut o insulă, nu de alta dar demons don`t like fresh air.

Cine a zis că nu poţi muri cu seninătate, uitându-te la filme în propriul tău cinematograf.

Later Edit : Mi-am dat seama că postul ăsta vine după două texte dedicate morţi.ro. Să fie oare un semn ? Inconştientul meu mă sapă...

morţi.ro II

Să fie de vină the holy PMS sau o empatie morbidă dar postul de mai jos m-a înduioşat :

"Stiu ca poate unora li se va parea amuzant, si va rog sa nu va bateti joc, pentru ca sunt un baiat sensibil, crescut la tara, in mijlocul animalelor, si de aceea le apreciez din suflet. De curand mi-a murit o catelusa. O aveam de 5 ani si mi-e tare dor de ea. Oare pot sa o contactez prin spiritism? (mentionez ca inainte de nefericitul eveniment puteam comunica verbal cu ea) deci daca cumva as putea sa iau legatura cu ea as putea comunica. Poate va ajuta daca va zic in ce conditii a murit. A fost calcata de mama cu combina, in timp ce culegea porumbul asta vara. La inceput am crezut ca e un arici, dar mi-am dat seama ca nu e asa cand am vazut ca de fapt nu sunt tepi de-aia de care are ariciul." (pana aici avem o reţetă de succes, copil de la ţară iubitor de animale, combină, mamă denaturată ce îi fură copilului unica sursă de bucurie, porumb, căţea fără ţepi)

Apoi povestea devine din ce în ce mai dark.
" Mai apoi, am gasit zgarda prin miriste. Era plina de viermi. Inca o mai am. Poate e de ajutor... "

Disperarea atinge cote maxime...
" Rog toate mamele omizi, rame, testicule, sau cum s-or mai numi daca stiu o solutie ingenioasa la problema mea sa ma contacteze. Sunt disperat. Fac orice..."

...care se explică în final :
"P.S. Bineinteles ca n-am mai facut sex de cand a murit Elisabeta (caci acesta este numele raposatei)"


Nu ştiu cine a scris chestia asta dar nu am mai văzut atâta imaginaţie de la ştirile ProTV încoace.
Eu îi prevăd o carieră strălucită ca scenarist sau copy la o firmă de făcut baloţi.

Cum reacţiile nu puteau lipsi, o redau pe cea mai încurajatoare (îmi place când oamenii se iau în serios).
"este destul de greu sa contactezi prin spiritism un animal si nu stiu daca am mai auzit vreun caz real in care cu adevarat s-a reusit stabilirea unui contact direct cu animalul respectiv. poti incerca cu o tabla Ouija. oricum tine minte ca Elisabeta e intr-un loc mai bun acum." (eventual pe o pajişte cu multă verdeaţă unde câini nu au formă pătrată şi nu sunt legaţi cu sfoară în baloţi de porumb).

Pam-Pam

-THE END-

morti.ro

Initial credeam ca e o gluma. Din seria you`re not really dead unless it`s online, sau nu esti mort daca nu esti subiect de forum. M-am hotarat sa incerc o selectie a catorva discutii. O dovada ca nu ai nevoie deloc de talent sau inspiratie ca sa produci niste personaje memorabile. Trebuie doar sa intri pe morti.ro, sa inchizi ochii si sa dai click. De restul se ocupa spiritele.


Primul topic pe care mi-au cazut ochii...inchisi de altfel :



"La moartea sotului meu l-am cunoscut pe barbatul vietii mele"

Povestea pe scurt, cu mici completari sau Reader`s Digest mortuar :

" Sotul meu a murit intr-un accident stupid. O stanca s-a pravalit din munte si a cazut peste masina lui. Accidentul a fost dat si la stiri. Sotul meu avea 43 de ani si eu atunci aveam 41. Nu aveam copii. Pe sotul meu l-am iubit ca pe Dumnezeu."

Urmeaza descrierea unei relatii idilice, cum s-au cunoscut, cum s-au indragostit, cum "uneori, in gluma sau serios imi propunea sa am raporturi sexuale cu fratele sau care era plecat in strainatate si pe care pe atunci nu-l stiam de cat din poze", chestiile obisnuite pentru orice cuplu implinit. Fericirea nu a durat insa mult. George, pentru ca asa il chema, a murit strivit, moment oportun pentru intrarea in scena a fratelui sau...Radu din strainatate, care "parea un vagabond efectiv. Imbracat in costum de piele era un ceea ce se cheama un rocker imatur".

Astfel vagabontul efectiv si-a luat in serios rolul si "m-a fixat cu privirea. De frate nici nu-i pasa. Apoi am aflat ca se cercetasera ingrozitor si se urau de moarte. Radu habar nu am de ce venise la inmormantare, nu schita niciun gest de durere sau de regret pentru fratele sau. Eu am stat tot timpul langa cosciugul sotului meu. Am lipsi dimineata doar o clipa deoarece am plecat sa fac un dus. Atunci Radu a intrat peste mine. Am vrut sa tip dar atunci m-a sarutat nebuneste. Eram goala cu sotul mort in casa si cu fratele sau peste mine in dus. Habar nu am cum l-am dezbracat, CERT ESTE CA NE-AM IUBIT NEBUNESTE. Am iesit amandoi din baie sperand ca nu vom fi vazuti. Cred ca soacra-mea ne-a surprins. De atunci nu mai vorbim absolut nimic."

Finalul este unul previzibil. "Finalul ...am ramas insarcinata si la 9 luni am nascut un baiat. Acum are 2 ani il cheama George si e rocker." (asta apropo de eterna reintoarcere).


Reactii. Nu mai am ce sa spun. Inexprimabilul a fost exprimat in punctul de trecere de la agonie la extaz. Daca ma poate lamuri si pe mine cineva ce conotatie ar trebui sa ia aici cuvantul/substantivul "complexitate" (o complexitate, doua....ce ?) promit sa nu il bantui :

" marta, nu e de datoria mea sa ma amestec in viata ta personala, cu atat mai putin in sufletul tau, insa permite-mi te rog frumos o mica remarca: O complexitate nu reprezinta "o existenta" de care fugi si scapi. Complexitatea trebuie constientizata, inteleasa si acceptata, asa cum e ea. Nu vei putea niciodata sa scapi de ea pana nu o accepti asa cum este ea. Ceea ce ti s-a intamplat nu este deloc iesit din comun, doar ca nu toata lumea gaseste un forum ca un loc bun pentru refulare sau defulare. In cazul in care ti se pare ca acest complex este prea mare si nu-l poti depasi singura ar trebui sa apelezi la actualul tau sot, si in ultimul caz la un psiholog. Prin ceea ce tu ai trecut eu nu numesc "Trecerea de la agonie la extaz printr-un punct"


"Marta, eu cred ca de fapt fratele sotului tau a fost condus in acele momente de spiritul sotului tau. Spiritul sotului tau l-a determinat pe frate sa faca ce-a facut, ca sa ai copilul ! Asa ca eu cred ca a fost un semn de Dincolo, trimis de sot." (kinky dead husband)

"Daca in 85 a putut sa fuga din tara clar a fost securist!" (mereu se ajunge la securisti, chiar si in viata de apoi)

Si ultimul comentariu, care pe mine m-a facut sa ma duc sa ma legan intr-un colt.

" Eu sunt catzeaua lui Putrezel, si de-abia astept sa crapi si sa ne intalnim la un vas de WC aici, in raiul potailor"


Cine mai are nevoie de imaginatie in ziua de azi.


-TO BE CONTINUED-

Nu stiu.

Nu stiu daca as putea explica din zece incercari cum ma simt sau cum ma face sa ma simt perspectiva de a iesi din casa sa iau mancare. Hai sa zicem ca as putea concura lejer cu romancierii alcoolici morti cu 20 de ani prea devreme sau prea tarziu ca sa mai ramana cu faima unicului roman genial scris in intreaga viata.

Imi pare rau ca nu am extins tema activismului social si al transformarilor fiziologice pe care mi le provoaca. Oricum, daca alegerile imi dau crampe, atunci activisti social imi dau frisoane...iar in total iese o gripa cu indigestie de toata frumusetea.

Nu stiu cum o sa-mi petrec vara. Iar la cum stau lucrurile nu vreau sa ma gandesc. Am avut o tentativa (desi nu stiu daca s-ar putea numi tentativa pentru ca nu am facut propriu-zis nimic) de a ma inscrie la o asa numita scoala de vara. S-o numim mai mult o idee. Tema era rebranding Romania, sau sa fi fost branding. Oricum, scoala avea loc in Bucuresti, chestie care m-a dezumflat complet avand in vedere ca speram un munte, o mare (oh wait, i live there)...ceva. In ultimul timp incerc sa fiu cat mai putin sincera cu mine, nu de alta dar daca as fi pe atat de sincera pe cat pot...as ajunge la niste concluzii tragice (pe care simt nevoia sa le repet cu vocatia unui poet grec) :

-nu ma intereseaza de fapt nimic

-vreau bani ca sa pot sta degeaba

-nu vreau sa lucrez in nici un domeniu care are legatura cu facultatea

-nu vreau sa imi intalnesc colegii de facultate peste 10 ani, nu vreau sa lucrez cu ei peste 10 ani şi in general nu vreau sa am de a face deloc cu ei peste 10 ani (vorbesc de marea majoritate)

-am obosit

Ce ne facem domnule Nu ? Mai continuam sau ne sinucidem din dragoste legandu-ne de o
conducta de gaz ?

As vrea sa iti zic ceva frumos, iar tu sa fii uimit. As vrea sa scriu despre tine asa cum te vad. Ce carte ar iesi...