Nu se întâmplă prea des ceva să îmi atragă atenţia. Prin urmare se întâmplă cu atât mai rar ceva să reuşească să îmi susţină moral şi afectiv atenţia atrasă, sedusă şi deseori abandonată în stil Jane Austen. Oricum ar fi, în ultimul timp, de fiecare dată când urc în metrou (şi asta se întâmplă zilnic) mă trezesc punându-mi aceleaşi întrebări pe care mi le pun de câteva săptămâni încoace şi pe care le uit şi apoi mi le reamintesc şi le uit din nou atunci când aş vrea să îi întreb şi pe alţii, cum ar fi de pildă acum. Din puţinul pe care mi-l amintesc, până data viitoare, am încropit o listă de lucruri ("câteva" înseamnă minim 3, deci câteva lucruri) cărora eu personal nu le găsesc răspuns chiar dacă le-am acordat de mai multe ori timpul meu preţios dintre Titan şi Unirii (măsurarea timpului cu ajutorul spaţiului...ce metaforă colosală a erei noastre). Aşadar :

1. De ce unii oameni se plimbă prin metrou? Bineînţeles, întrebarea ar fi irelevantă dacă ar fi vorba de o plajă din insulele Canare, dar de ce ar vrea unii oameni să se plimbe prin metrou ţinându-se de bare, când pe o parte când pe alta, făcând slalom printre oameni, evitând sacoşi, picioare, copii mici, împiedicându-se la o frână bruscă şi trezindu-se propulsaţi în perete. În mod evident, trebuie să aibă un motiv.

În sine aceasta e o întrebare cu variante multiple de răspuns, dar care, analizate atent, nu oferă nici o explicaţie demnă de acest nume. Primul răspuns care vine oricui în minte e că probabil caută un scaun liber. Însă, în aproape toate cazurile (după observaţiile mele în toate cazurile dar de la Sade încoace nu e bine să fii foarte vehement în afirmaţii), persoanele respective trec mai departe chiar şi când există destule scaune libere în jur. Apoi m-am gândit că, în urma unor calcule infinitezimale de o mare acurateţe, persoanele respective urmăresc să coboare din metrou exact lângă scară sau lângă ieşirea dorită, poziţionându-se astfel din timp pe traiectoria ideală.

Întâmplarea a făcut ca lângă mine să se oprească de câteva ori astfel de călători singuratici ai metrourilor (da, ei se opresc la un moment dat ! dar asta e altă întrebare) şi astfel am avut ocazia să constat că ei coboară la fel de fără ţintă şi la întâmplare ca orice altă persoană care nu uzează de matematici avansate ca să aleagă uşa potrivită. Ar mai fi varianta ca ei să caute o altă persoană aflată în alt vagon, dar şansele sunt destul de mici ca atât de mulţi oameni să îşi dea atât de des întâlnire în metrou. Întrebarea rămâne deschisă... (bineînţeles, nu e de lepădat nici explicaţia conform căreia oamenii fac foarte des chestii tâmpite şi absolut degeaba).

2. De ce oamenii care se plimbă prin metrou se opresc la un moment dat ? De ce după ce au străbătut mai mult de jumătate de metrou se opresc din senin, absolut la întâmplare, se agaţă de o bară şi rămân acolo, având în vedere că locul unde au ajuns nu diferă cu nimic de locul de unde au plecat? Există cumva o karma metrorex ? Adică intri în metrou şi îşi spui, aa nu îmi place în vagonul ăsta, e o karma rea, mai bine mă duc zece vagoane mai încolo. Care-i faza ?

3. De ce unii oameni se încăpăţânează să apese pe butonul de deschidere a uşilor imediat după ce a oprit metroul crezând că astfel o să se deschidă mai repede ? Probabil toată lumea a sesizat până acum că între momentul în care metroul opreşte de tot şi momentul în care se deschid uşile este o mică pauză, uşile nu se deschid imediat şi, s-ar putea să spulber nişte iluzii acum, faptul că apeşi frenetic pe buton sau te întinzi peste persoana din faţa ta ca să apeşi pe buton ca şi cum persoanei respective i-ar lipsi o mână sau aptitudinile intelectuale necesare ca să facă asta, nu ajută la nimic.

4. De ce unul din conductori iese din cabină după ce metroul a oprit ? Aparent, conductorul iese ca să se asigure că atunci când uşile se închid toată lumea este înăuntru, în singuranţă, fără jumătate de fund pe afară sau cu un ciot însângerat ieşind dintre uşi şi că atunci când metroul porneşte nu există nici un risc de a răni pe cineva. Poate că asta e varianta oficială, dar adevărul e că, în ciuda vestuţelor lor inofensive, conductorii sunt nişte animale sadice. Conductorii închid uşile indiferent dacă a intrat toată lumea sau nu, în special când e aglomerat şi indiferent dacă urmează să îţi prindă capul şi să îţi transforme creierul în supă cremă cu tăiţei. Aproape că pot să îmi imaginez pariurile ce au loc în cabină : eu am prins 5 capete, eu am prins 6...ha ha fraiere, eu am prins 5 capete si-un picior. te-am luaaat. bă eşti prost, eu am prins două picioare, dar unul a rămas pe peron. nu se pune. sugi mă. etc.

Urmează staţia...

Kids and subways

- Pe sub sânge avem muşchi şi peste sânge avem muşchi şi piele şi peste piele avem muşchi şi....
- Peste piele nu mai avem nimic. Asta e pielea mami.
- Peste piele avem un coş.

It`s just like anything else

The memory of loneliness is the fear of future loneliness

Cyberspace, a consensual hallucination experienced daily by billions of legitimate operators, in every nation, by children being taught mathematical concepts...A graphic representation of data abstracted from the bank of every computer in the human system. Unthinkable complexity. Lines of light ranged in the nonspace of the mind, clusters and constellations of data. Like city lights receding.

William Gibson

Yoda says

Dacă nu mai ai probleme, nu mai ai nimic.

Re:re:re:re

E 12 septembrie. Mai sunt două săptămâni şi începe facultatea. Eu n-am în continuare unde să stau. Ignoranţilor umanitari care au de gând să îmi vorbească de suferinţa victimelor lăsate fără acoperiş la casă sau fără vite în grajd de diferite calamităţi naturale, le sugerez să se sufoce încet, sau şi mai bine să apeleze la o agenţie imobiliară. De asemenea, celor care cred în bunătatea infinită şi superioritatea rasei umane asupra altor forme de viaţă le sugerez să apeleze într-o situaţie disperată la reprezentanţii acestei rase iluminate şi apoi să aştepte...şi să aştepte...şi să aştepte. Pentru că oricum asta e tot ce urmează să facă. Să aştepte şi să ia ţepe. Ţepe mai mici, ţepe mai mari, ţepe finuţe, ţepe grosolane, ţepe discrete, ba chiar ţepe imperceptibile dar bine plasate ca o unghie cu micoză în supa cremă. Poţi să o spui în cel mai drăguţ-dulce-tandru-cu-zbateri-de-gene-şi-ochi-peste-cap mod posibil, poţi chiar să nu o spui deloc cu iluzia că tăcerea îl menajează cumva pe celălalt, realitatea rămâne aceeaşi : o ţeapă e o ţeapă. Ai încasat-o, strângi din dinţi şi încerci să îţi smulgi cât mai discret penele din cur. Ăsta e momentul în care îţi dai seama că e greu să ajungi cocoş peste noapte.

Bineînţeles, urmează apoi etapa patetică a moblizării, în care îţi spui că trebuie totuşi să faci ceva, de fapt îţi repeţi obsesiv că trebuie să faci ceva rugându-te ca programarea neuro-lingvistică să nu fie doar o găselniţă folosită de americani ca să vândă mixere şi şosete. Evident după ce ai bătut la cap toţi oamenii cunoscuţi, jumătate din cei pe care îi ştii doar după nume şi câţiva pe care nu îi cunoşti dar cu care ai câteva materiale compromiţătoare numai bune de şantaj, începi să îţi dai seama că nu prea mai ai ce să faci. Din nou, celor care cred că o agenţie imobiliară este soluţia, le sugerez să se sufoce încet. Sau şi mai bine, să cumpere o casă, să afle că urmează să fie retrocedată, să afle că spaţiul trebuie eliberat în decurs de o săptămână, să se trezească cu patul, masa, canapeaua şi aragazul în stradă şi...să apeleze la o agenţie imobiliară. Eu una prefer să apelez la mafia siciliană.

În final, după ce ai sâcâit toţi oamenii cunoscuţi şi necunoscuţi fără nici un rezultat, după ce îţi dai seama că la cum merg lucrurile poţi la fel de bine să îţi iei cortul şi să îl amplasezi în faţa Parlamentului prefăcându-te că militezi pentru puii fără cap de la KFC ca să primeşti drept de campare gratuită, după ce ai dat telefoane, te-ai întâlnit cu diferite persoane, ai întrebat, te-ai asigurat, ai întrebat din nou, ai luat legătura cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de la grădiniţă sau din şcoala generală, oameni cărora nu le mai ţii minte numele de familie, ai dat smsuri, ai scris mesaje, ai dat buzzuri, te-ai scărpinat în fund...tot ce mai rămâne de făcut e să cauţi pe net.

Aşa că te apuci să cauţi pe cautcoleg.ro şi alte astfel de siteuri cu nume foarte sugestive unde garsonierele ajung să coste şi 800 de euro, iar o cameră la un cămin din Băneasa e 400. Bineînţeles, am găsit şi chestii mai ieftine, dar din păcate nu corespundeam cerinţelor (e prima dată când nu îmi pare rău că sunt o fire modestă) : "OFER LOCUINTA ZONA CENTRALA . LUX,UNEI TINERE INDEPENDETE FARA OBLIGATI . ASPECT FIZIC PLACUT ,MANIERATA. SOCIABILA,PENTRU PRIETENIE DE LUNGA DURATA. NU AM PETRENTI FINACIARE." Pe lângă anunţul pentru un coleg de garsonieră gay, sociabil şi neefeminat (din păcate iar nu corespund) am mai găsit următorul anunţ : "Caut cuplu,sau tineri casatoriti (altfel nu)!! Pentru cei interesati sa trimita o poza pe adresa ***. Daca pareti un cuplu dragut veti primi si un nr de tel pentru mai multe detalii. id mess ***"

Poate e doar mintea mea bolnavă, deşi nici măcar nu mă uit la ştiri şi nu citesc ziarele, dar nu ma pot abţine să nu îmi imaginez o tanti în capot cu aplicaţii florale, undeva în jur de 50 de ani, cu un nume de maximum 4 litere, gen Geta, care ascute un topor de tranşat carne în timp ce descarcă pozele viitoarelor victime într-un 3.8.6 cu pete de zacuscă. Adică, sincer acum...de ce neapărat cuplu ? Dacă prima explicaţie care ţi-a venit în minte nu a fost trafic de organe sau pornografie, ori ai emigrat de mult din România, eventual pe vremea în care drumul era doar dus iar dacă te întorceai o făceai la pachet, ori eşti foarte naiv.

Oricum ar fi, eu tot nu am unde să stau. Nu sunt plăcută, nu sunt manierată, nu sunt sociabilă, nu sunt gay şi nu sunt nici măcar căsătorită. Ce rămâne ?

Mafia siciliană.

Balada cuierului cu patru uşi

Agaţă-te de mine zise umeraşul, iar eu o să mă prefac că nu sunt agăţat de nimic.

Mi-e greu să înghit ce mi se pune pe tavă. Să fie tava de vină sau pofta mea de....mâncătorie.

Să fie prea mult timp liber sau cartea pe care o citesc despre nou-născuţi abandonaţi în boxele de bagaje dintr-un Tokyo parţial distrus de experimente chimice secrete (dau o bere cu heliu celui care ghiceşte despre ce carte e vorba), oricum ar fi, se pare că una din aceste două variabile mi-a readus în atenţie o chestie pe care am observat-o de multe ori până acum dar la care nu m-am gândit niciodată serios (adică mai mult de 5 secunde şi fără să butonez televizorul în paralel).

Probabil foarte mulţi au văzut Rain Man sau au auzit despre aşa numiţii savanţi idioţi, persoane care suferă de o formă severă de autism dar care au abilităţi ieşite din comun în anumite domenii. Cu alte cuvinte, oameni care deşi au mari dificultăţi în a-şi încheia singuri şireturile reuşesc să calculeze în minte ecuaţii cu mai multe necunoscute decât numărul episoadelor din serialul Elodia. Persoane care se adaptează cu greu mediului înconjurător, incapabile să facă faţă micilor rutine de zi cu zi dar care nu au nici o problemă în a-ţi recita cartea de telefoane sau alte asemenea lucruri deosebit de înduioşătoare în lipsa lor de utilitate imediată. Oricum ar fi, termenul are în vedere oameni incredibil de talentaţi şi retardaţi deopotrivă, un fel de glumă bună a naturii care a ţinut să demonstreze că până şi atunci când o scrânteşte ţine să o facă totuşi cu stil şi cu un exces de autoironie.

Sunt sigură că mulţi dintre cei care au văzut Rain Man au avut reflexul de a vedea în autism mai degrabă un factor care amplifică sau chiar explică o serie de abilităţi extraordinare decât un accident nefericit care te împiedică să duci o viaţă normală. Inconştient sau poate dintr-o pornire de-a dreptul romantică (într-un fel mitul geniului neînţeles e doar o altă faţă a Cenuşăresei) oamenii au căpătat reflexul de a asocia dizabilitatea cu un talent ieşit din comun menit să compenseze grotescul inadaptării. Sigur, te-ai născut orb, nu ştii cum arată cei din jur, nu ştii nici măcar cum arăţi tu, trebuie să îi crezi mereu pe ceilalţi când îţi spun că îţi stă bine cu o nouă tunsoare, pentru tine un pantof e o noţiune abstractă dar nu-i nimic, ai talent muzical şi poţi să compui o sonată la patru mâini pe care să o cânţi legat la ochi. Nu poţi să mergi dar ai aptitudini pentru pictură, nu poţi să auzi dar faci cele mai reuşite machete ale Titanicului din chibrituri, nu poţi să vorbeşti dar poţi să balansezi zece mingii de cauciuc pe vârful nasului.

Oricum ar fi, există ceva în oameni care îi împinge să caute în permanenţă elementul lipsă, iar dacă acesta este imposibil de găsit trebuie căutat altul. E sadic într-adevăr să constaţi că legea compensaţiei nu funcţionează întotdeauna, de fapt, e şi mai sadic să îţi dai seama că ea nu este nici măcar o lege, iar dacă totuşi ar fi una , atunci clar e o lege românească pentru că se aplică complet arbitrar. Faptul că nu poţi să mergi, să vezi, să auzi, să vorbeşti nu îţi garantează în nici un fel faptul că, în schimb, o să poţi face altceva incredibil de bine, ceva care să echilibreze o balanţă defectă prin însăşi construcţia sa, care o să te facă asemenea celorlalţi, chiar dacă diferit, care o să te facă acceptat. Chiar şi un savant idiot poate fi acceptat atâta timp cât este recunoscut ca atare, atâta timp cât oamenii au un reper, un etalon, o scuză grandioasă pentru o greşeală regretabilă.

Adevărul însă e rareori grandios şi deseori regretabil. La fel ca majoritatea oamenilor normali, marea majoritate a oamenilor cu dizabilităţi sunt persoane lipsite de vreun talent remarcabil. În mod ironic, persoane ieşite din comun prin handicapul lor, devin cât se poate de comune prin asemănarea lor cu 99% din indivizii care populează planeta, total imposibil de distins între ei, oameni care muncesc, aleargă, dorm, mestecă dar care, până la urmă, când se va trage linie (când va mai fi şi linia asta?!) nu vor conta. Dacă credeai că e nasol să fii comun, gândeşte-te la oamenii care şi-ar dori să fie ca toţi ceilalţi dar nu sunt pentru că sunt prea comuni. Într-un acces de disperare Eugen Ionescu se întreba undeva prin jurnalul lui cum se poate trăi fără har. Uite că se poate.

Mad hatter quicksilver party

"Lewis Carroll a creat cel mai memorabil pălărier nebun în Alice în Ţara Minunilor, dar acesta nu este cel dintâi pălărier nebun. Încă de la începutul secolului al XIX-lea se crease o asociere între creatorii de pălării şi nebunie. Pe vremea respectivă pălăriile din pâslă erau la mare modă în Europa şi procesul chimic prin care blănurile ieftine erau transformate în pâslă utiliza mercur. Contactul îndelungat cu mercurul (şi cu blănurile ieftine) afectează în mod negativ creierul (şi moralul doamnelor din înalta societate).

Cum pălărierii lucrau în spaţii prost ventilate şi inhalau vaporii de mercur zile de-a rândul, mulţi dintre ei cădeau victime maladiilor neuro-psihice. Până în ziua de astăzi, simptomele otrăvirii cu mercur care includ tremurături, căderea dinţilor, lipsă de coordonare, vorbire neclară, pierderea memoriei şi depresie sunt cunoscute sub numele de „mad hatter syndrome” (sindromul pălărierului nebun)."

http://www.bbc.co.uk/romanian/specials/1350_appleofeye/page9.shtml

Pe lângă pălărierii de meserie intoxicaţi cu mercur şi fără dinţi se pare că "pălărieri nebuni" mai erau numiţi şi locuitorii din New Amsterdam, o mică colonie olandeză ce va servi ca punct de pornire pentru dezvoltarea actualului New York. Ei au adus în atenţia lumii un strămoş al jocului Scrabble, numit iniţial alfavit, după un vechi joc rusesc de noroc bazat pe amestecarea şi organizarea literelor alfabetului (sursă de încredere, Nabokov).

Potrivit old wise master wiki New Amsterdam mai este : un oraş din Indiana, un oraş din Guyana, capitala unui district din Suriname, un teatru din New York, un serial de televiziune şi o fabrică de bere (Pălărierii s-au reprofilat pe suplimentul alimentar din hamei în defavoarea pliculeţelor cu ierburi magice). Încurcate sunt căile nebuniei.

Cum spuneam, mi-am luat pufarine. Acum pot să le împart pe culori timp de o oră în timp ce mi-l imaginez pe Eugen Ionescu în clinica sa din Elveţia făcând exact acelaşi lucru. Da ştiu, Eugen Ionescu a murit. Şi totuşi îi plăcea să facă cuvinte încrucişate. Ce tristă alinare pentru pensionaţii prea devreme. Crede-mă, nu trebuie să ai o slujbă ca să te poţi pensiona. Poţi începe chiar acum.

De-gea-ba

Eşti degeaba.

Tradiţionala luciditate a depresivilor, descrisă adesea ca un dezinteres radical faţă de preocupările omeneşti, se manifestă în primul rând printr-o lipsă de interes faţă de chestiunile efectiv neinteresante.

Michel Houellebecq. Particulele elementare.

Haha.

Puiu şi PRistu (cu cratimă)

Ce găsim pe blogul http://www.apprentice.ro/ "rodul muncii departamentului de e-PR al grupului de voluntari pentru ARRP (Asociaţia Românã a Profesioniştilor în Relaţii Publice)". În treacăt fie spus (deşi nimic nu e în treacăt când e vorba de specialişti sau aspiranţi într-ale specializării) "blogul se adreseazã în mod special aspiranţilor la o carierã în relaţii publice, studenţilor la facultãţi de profil, dar si celor ce deja profeseazã în acest domeniu (pentru cã, la fel ca orice om, şi pr-istul, cât trãieşte, tot învaţã)."

Acum că am aflat că PRistul e şi el om, şi că nu este un cyborg ce funcţionează pe bază de energie eoliană şi care se hrăneşte din fluxul neuronal al vietăţilor cu sânge cald, în special rozătoare de mici dimensiuni, putem da, mai liniştiţi, click pe link. Trecând peste plictiselile despre fundaţii, samurai, şcoala de vară şi oda închinată lui Bernays, un fel de sfântă treime a relaţiilor publice "părinte, relaţionist, alchimist", găsim un post, de fapt o meditaţie susţinută pe mai bine de o pagină, despre salata de boeuf. De fapt nu. Salata de boeuf cu pui. Dar vai...

"Salată de BOEUF cu pui??? Dar vai, este incorect!”, probabil că a exclamat intelectualul din voi. Şi într-adevăr, în cazul în care nu m-am referit la pui cu garnitură de salată de boeuf sau la salată de boeuf care pe lângă boeuf (i.e. carne de vită) mai are în conţinut şi pui, sintagma din titlu este incorectă. La o adică, daca e de vită, cum să fie cu pui? Un pui de vită? Nu, nici aşa. Şi totuşi…"

Dacă intelectualul din voi nu a exclamat nimic până acum ori a făcut toxiinfecţie alimentară ori nu e suficient de intelectual să deguste diferenţele de nuanţă. Un pui de vită nu e acelaşi lucru cu o vită de pui care în mod clar nu e similar cu vita cu garnitură de pui. E o chestiune de fineţe şi de prezenţă de spirit care necesită ceva mai mult decât stomac. Se numeşte creier şi...se mănâncă.

"…Şi totuşi cât de mult contează această corectitudine? Ei bine, o să ofer celebrul răspuns: depinde. Depinde într-adevăr de situaţie. Fiecare om de altfel trebuie să fie în stare să se adapteze la orice tip de situaţie, iar un PR-ist cu atât mai mult trebuie să deţină acestă calitate."

Dacă cineva a avut senzaţia că am sărit peste vreun paragraf atunci când am dat copy paste ţin să precizez că nu am sărit peste nimic. Dacă cineva se întreabă cum s-a ajuns de la vite şi pui la adaptabilitatea omului de relaţii publice ţin să subliniez că habar n-am. Pentru aşa ceva nu există răspunsuri celebre. Şi nu în ultimul rând, dacă cuiva i se pare că termenul "corectitudine" e folosit complet aiurea/pe lângă/ca nuca în perete sau ca puiu în vită în contextul de faţă, ţin să îl asigur că se înşeală.

"Revenind la salata noastră de boeuf cu pui, prima dată când am întâlnit această sintagmă eram într-un restaurant modest de cartier unde mănânci bine şi cu puţini bani. Evident, şi eu am reacţionat hlizindu-mă şi făcând pe deşteapta că vai este scris greşit şi ce proşti sunt ăştia, dar apoi, PR-istul din mine, intelectual şi el de altfel, dar în primul rând adaptabil, mi-a tras un bobârnac. ”Băi, Oana, oamenii ăştia vor să-şi vândă preparatele. Ia gândeşte-te tu puţin. Pe cei care vin aici crezi că-i interesează mai mult să fie scris corect sau să înţeleagă clar despre ce este vorba şi să aibă gust bun?”

Băi Oana, eu zic în primul rând să nu mai mergi în restaurante modeste de cartier, părerea mea. Iar dacă totuşi mergi în speranţa de a te familiariza cu targetul pe care urmează să îl vizezi în campaniile tale viitoare, eu zic să nu te mai hlizeşti la masă pentru că nu e frumos, face rău la imagine şi poţi să te îneci. Şi da, ai dreptate...nu interesează pe nimeni să fie scris corect, nu interesează pe nimeni etimologia salatei de boeuf, pentru că, din fericire pentru viitorul speciei umane, încă mai există oameni care se duc la restaurant să mănânce, nu să îşi verifice aptitudinile intelectuale sau să îşi masturbeze egoul hipertrofiat cu o pulpă de pui şi apoi să scrie un post interminabil despre cât de bine a fost. Nu interesează pe nimeni ingredientele salatei boeuf dintr-un restaurant cvasianonim de pe cine ştie ce străduţă din cine ştie ce cartier al Bucureştiului, iar să te cramponezi de asta e ca şi cum ai încerca să înveţi alfabetul cu ajutorul meniului.

"Situaţia poate se schimbă însă (crezi tu ?) când restaurantul cu pricina nu mai este un restaurant modest, de cartier, ci unul de lux, unde o astfel de salată te-ar putea costa 5% din salariul minim pe economie. Şi dacă eşti dispus să dai atâţia bani pentru o salată, probabil că te interesează mai puţin produsul în sine (pe care l-ai putea procura de 3 ori mai ieftin în altă parte), cât alte aspecte, precum imaginea. Imagine, de la modul în care vei fi tu privit pentru că ai fost la un astfel de restaurant (...)"

Ţi-am zis să nu mergi în restaurante de cartier...

"Şi dacă ne gândim bine o astfel de persoană este posibil să se simtă jignită atunci când vede în meniu ”salată de boeuf cu pui”. ”Vai, aici, restaurant cu pretenţii să se comită astfel de greşeli? Este inadmisibi!”

Nu ştiu ce persoană s-ar simţi jignită, probabil acelaşi gen de persoană care face atac cerebral al 30 de ani după ce şi-a petrecut jumătate din viaţă crizându-se pentru mici snobisme şi lucruri de nimic care în final nu valorează nici cât o salată de boeuf cu pui.

Morala ?

"Da, greu de crezut, dar în timp ce restaurantul de cartier are de câştigat, căci clientul înţelege clar despre ce e vorba şi comandă liniştit, imaginea unui restaurant ”cu pretenţii” poate avea de suferit de pe urma unei salate de boeuf. Cu pui."

Eu zic că alte lucruri au de suferit. Şi din păcate nu sunt de mâncare. Puiu e de vină.

Soluţii pentru a fi fericit

Utopiile sunt reţete prefabricate de fericire. Orice utopie e violentă pentru că aspiră la o nouă ordine din care omul este exclus. Orice utopie e o expresie a dorinţei şi a fricii. Dorinţa de a o lua de la capăt şi frica de oameni. Utopiile sunt spaţii nedeterminate care dărâmă bariere tocmai prin lipsa lor de determinare. Utopia nu este un loc de găsit pe hartă. Utopia nu este un spaţiu fizic ci o memorie colectivă. Utopia e lucrul cel mai bun care ţi se poate întâmpla şi dovada cea mai tristă a limitelor dincolo de care nimic nu poate exista. Utopia e dorinţa iraţională de a fi fericit.

să devii canibal
să te muţi pe lună
să aştepţi apocalipsa ca să îi vezi pe toţi păcătoşii zvârcolindu-se în chinuri îngrozitoare
să alergi dezbrăcat, să dormi pe lemn, să mănânci un singur fel de mâncare
să renunţi la proprietatea privată şi la familie, să lucrezi 4 ore pe zi, să te îmbraci în haine unisex pe care să le speli o dată pe lună
să torturezi fecioare scoţându-le intestinele în pivniţe întunecate
să te muţi în insulele Bermude
să construieşti un nou Ierusalim în care toţi evreii s-au convertit la creştinism
să participi pe o insulă din Pacific la cercetări ştiinţifice avansate având ca scop crearea unor noi forme de viaţă
să lupţi pentru drepturile femeilor
să fii hermafrodit şi să locuieşti în Australia
să
să
să
să
Încă mai avem timp.

Preţul plătit pentru reveriile în timpul cărora uitai de tine era, inevitabil, acest moment al trezirii, reintegrarea în realitatea de dinainte, devenită acum şi mai urâtă. Visul ei cu ochii deschişi, plin de amănunte plauzibile devenise o prostioară trecătoare în contrast cu masa grea a realului.
Întoarcerea era dificilă.

Ispăşire. Ian McEwan

De ce nu mi se pare amuzant

Din seria sfaturilor pline de umor care eşuează în banc sec.

"Pentru Dumnezeu, nu-l aborda când îl vezi la raionul de produse jenante (contraceptive...). Caută o zonă neutră, legumele congelate sunt întotdeauna o alegere bună."

Cu puţin noroc în zona de electrocasnice o să ai deja inelul pe deget.

Deşteptarea vagoanelor de dormit

Breavman,

În această cea mai bună dintre lumi, în care oamenii nu se sinucid ci îşi urmează destinul, iar cicatricele nu sunt semnele unei hotărâri luate în grabă ci medalii ale trecerii prin viaţă, tu ai ales să mergi mai departe cu 80 de km pe oră. Câteodată e mai bine să laşi în urmă lucruri de care să îţi fie dor decât să înduri greutatea prezenţei lor zilnice. Ştiu că ţi-e teamă să trăieşti altceva decât aşteptarea, dar asta nu are nici o legătură cu laşitatea, la fel cum drumul nu are nici o legătură cu ţinta. Dacă ţi-e frică de singurătate vizitează un spital de psihiatrie sau o fabrică. Dacă ţi-e frică de oameni închide-te într-o cameră şi o să-ţi doreşti să te fi închis ei la timp. Între moartea posibilă şi viaţa reală există un singur risc demn de asumat. Aşteptarea.

Pe măsură ce îmbătrânesc, ororile devin cerebrale, ciudăţeniile devin sexuale, miracolele devin religioase.

Joaca preferată. Leonard Cohen.

The empathy of rave

Sunt lucruri care ştii că o să se întâmple. Nu e vorba că le doreşti, le prevezi, te gândeşti la ele sau le intuieşti, pentru simplul fapt că nu e nevoie. Când ştii ceva nu ai nevoie de nimic decât de curajul de a nu o lua la fugă cu o brichetă în mâna dreaptă şi o pungă de floricele în mâna stângă, urlând şi stropindu-te cu motorină. Mai există situaţiile în care ştii ce o să se întâmple dar îţi place să faci pe nebunul şi să zici contrariul doar de dragul de a fi contrazis de ceva mai mare decât tine. Îţi place să crezi în lucruri pe care nu le spui şi să spui lucruri pe care nu le crezi, în speranţa că destinul e suficient de pervers încât să nu te creadă pe cuvânt, nici măcar după ce ţi-ai repetat discursul în oglindă de 10 ori şi ai început să îl crezi pe jumătate.

Există o regulă a lucrurilor despre care orice om întreg la minte şi care vrea să rămână aşa nu vorbeşte niciodată. Există lucruri parţial conştiente care e bine să rămână aşa. Sunt momente în care nu ştii dacă e cazul să îţi ţii respiraţia sau să cauţi o mască de oxigen şi într-un mod ironic nici nu prea contează. Pentru că există o regulă a lucrurilor de care nu vrei să ştii. Pentru că e de ajuns să ştii că există.

De câteva zile domnul Nu simte o dorinţă acută de a se da cu capul de ceva. Cu toate acestea, domnul Nu ştie că senzaţia fizică de a se da cu capul de ceva nu are nimic de a face cu această misterioasă şi stăruitoare dorinţă, care, într-un mod neînţeles, îşi este sieşi suficientă. Poate că această dorinţă a domnului Nu de a se da cu capul de ceva este singura dorinţă din lume care poartă în sine propria împlinire. Domnul Nu ştie că orice gest ar fi inutil, iar asta îi aduce o nespusă alinare şi o durere de cap.

Ştiu că sunt în vacanţă, dar evidenţa că am colegi cretini nu ţine cont de momentul anului. Există o modă printre oamenii nebăgaţi în seamă să se alinte singuri, probabil Freud ar găsi o explicaţie mai bună pentru ceva ce eu nu pot decât să constat. Una e să ai părinţi nebuni care să îţi dea un nume penibil menit să te urmărească toată viaţa iar lumea să te întrebe din politeţe dacă e poreclă şi alta e să îţi alegi singur şi nesilit de nimeni un astfel de nume pe un forum public. Ca să nu pară că e vreo conspiraţie am ales doar câteva dintre numele celor care au intrat pe forumul facultăţii astăzi. Rog răbdare şi eventual o explicaţie de natură psihanalitică (interzis firilor sensibile, măcinate de îndoieli şi temeri cu privire la bunul mers al lumii şi al raţiunii în general).

Danutza
Irinutzsa
Deea Pufu
Bubulici
Laurici
Sabynutza
Ancutza10
Miezurik
Zizik
Skumpika
Aditzaaa
Myk
Panselutza
Crinutza
Mihaelush
Lolik
Andreutza
Kmytzu
Adeluzaaa
Dedelina
Micutza88

Halt mich fest

Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut sau pilot de curse sau inventator nebun cu părul zburlit şi cearcăne care râde singur şi are în mod obligatoriu un poster cu Einstein deasupra patului (nu ştiu câţi vor ultima chestie dar nu contează). În general vrei să fii şi gata. Eforturile, munca asiduă, cunoştinţele practice, tenacitatea, rezistenţa fizică şi psihică necesare să faci faţă momentului în care racheta decolează şi ţie îţi zboară fălcile pe lîngă cap sau îţi explodează un motor sunt neimportante. Ideea că trebuie să faci ceva practic ca să ajungi astronaut este nu doar inexistentă, ci de neconceput, iar asta nu la modul isteric şi revoltat, ci la modul sincer, dezinvolt şi împăcat cu sine, aşa cum nimeni nu ar crede că în realitate oamenii care lucrează la bancă poartă costum de balerină şi au o baghetă magică. Nici măcar problema talentului sau a aptitudinilor nu se pune, pentru că, fiind atât de mic, nu ai avut timp să o dai în bară, deci, virtual, toate drumurile îţi sunt deschise.

Problema intervine însă când nu mai e de ajuns să vrei. E momentul în care oamenii încetează să se mai entuziasmeze de dorinţele tale sau să le considere drăgălaşe, pufoase sau dimpotrivă, semnele de bun augur ale unei firi hotărîte (nu e puţin lucru la 4 ani să ştii ce vrei). Planurile tale de viitor încep să scârţâie şi nu neapărat pentru că nu ai mai vrea la fel de mult să fii astronaut, dar pentru că nu ai dovedit-o. E momentul în care afli că toate cuvintele au un preţ şi nu e uşor să deţii unul din ele, pentru că oamenii sunt zgârciţi când vine vorba de a-i investi pe ceilalţi cu un cuvânt (să ne gândim doar la titlurile nobiliare). Nimeni nu te va numi astronaut până cînd nu vei dovedi că eşti capabil să fii astronaut, iar oricât de banal ar suna asta, drumul de la a vrea şi a fi e nu doar lung ci şi obositor şi oboseala e primul semn că ai cam crescut. Dezamăgirile vin pe urmă, pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz.

Red never looked so good

Un altfel de labirint. E greu sa iesi din pielea ta.

Turistu` şi grătaru` - o fabulă fără morală

Pentru că e cald şi pentru că nu m-am mai enervat de mult, m-am hotărât să scriu despre turiştii români, dar nu orice turişti, ci cei cu care am venit în contact (în doze moderate din fericire pentru karma mea) în ultimele zile. Deşi m-am referit la ei la plural, respectând toate rigorile acordului şi ale gramaticii, ideea că ar exista un anumit grad de varietate sau diversitate în ceea ce priveşte tipologia umană a turiştilor este cât se poate de înduioşător de greşită. Turistul nu este, turistul sunt, pentru că la urma urmei nu vorbim de mai mulţi turişti, ci de unul singur multiplicat până la indigestie. Spun indigestie pentru că asta pare a fi principala preocupare de vacanţă a tuturor turiştilor pe care i-am întâlnit în decurs de o săptămână.

Aşa cum Sabato le reproşa femeilor că dacă ar putea ar căra toată casa după ele din dorinţa inconştientă de a crea un mediu familiar şi protector oriunde se duc, la fel şi turistul îşi cară după el grătarul din dorinţa de a nu uita că e în vacanţă. Grătarul încetează astfel să mai fie un simplu de grilaj de fier ruginit pe care sfârâie diferite organe de animale moarte şi devine un adevărat fenomen social. Grătarul este un reflex condiţionat, el are rolul de a-i aminti turistului că libertatea are miros de fum şi gust de cotlet, un tărâm al făgăduinţei în care nimeni nu îţi mai reproşează că arde, că pute sau că pătează. Grătarul este luxul la îndemâna oricui, un fel de reclamă la bere cu muzică clasică pe fundal, bucuria omului scăpat de la bloc care se vede stăpân pe ditamai tarlaua de iarbă şi copaci şi cel mai important...fără vecini.

Faptul că turistul a cheltuit bani, energie şi benzină să plece de acasă şi să străbată drumul până la destinaţie nu înseamnă că destinaţia are vreo importanţă. Exceptând ritualul grătarului turistului nu prea îi pasă unde se află pentru simplul fapt că nu iese din casă. Mediul înconjurător are pentru turist exact rolul pe care i-l spune numele, adică să îl înconjoare pe el şi pe grătar. Singurele momente în care mediul înconjurător ridică probleme sunt cele în care drumul nu permite accesul maşinii până la biliardul din sat. În cazurile excepţionale în care căldura îl goneşte afară din cameră la umbra plopului bătrân, turistul nu vine niciodată singur. De cele mai multe ori este însoţit de o sticlă de plastic cu vin sau ţuică şi de un număr din Cancan pe care îl răsfoieşte manifestându-şi îngrijorarea pentru viitorul ţării şi pentru şlapii cancerigeni (mai nou şlapii pot provoca nu numai bătături, ciuperci şi rupturi de ligament , ci şi cancer).

Există şi situaţii nefericite în care pe lângă familia clasică de turişti, te poţi întâlni cu un turist proaspăt căsătorit cu o turistă şi însoţiţi de naşii lor turişti. În acest caz se recomandă evitarea oricărui contact vizual direct ce ar putea fi interpretat ca o licărire de interes. În caz contrar, vei fi asaltat pe propria răspundere de o avalanşă de albume cartonate cu poze de la nuntă : mireasa pe scaun, mireasa în faţa casei, mireasa cu naşii, mireasa tăind tortul, mireasa făcând cu mâna, mireasa scoţându-şi ciorapul, mireasa pozând în faţa unui boschet. Exceptând faptul că pozele sunt repetitive până la manie, ca şi cum cineva ar fi încercat să reconstituie în imagini viaţa unui cuplu de manelişti din secolul XXI pentru un studiu istoriografic, rochiile oribile, sarmalele şi zorzoanele tipice de nuntă te fac să îţi reconsideri destinaţia vacanţei de anul viitor. Bineînţeles, treaba cu reconsideratul e o pură copilărie, pentru că, aşa cum ziceam turistul nu este, turistul sunt, adică turistul e mai mulţi şi mai mulţi ăştia sunt cam peste tot, că nu degeaba e turistul unul...unul şi bun.

Nasuri şi dimensiuni

Pe undeva pe la sfârşitul secolului XIX, pe vremea când mersul cu trenul era încă semn de emancipare, iar cei care foloseau trăsura erau consideraţi reacţionari şi primitivi, o piedică în calea progresului şi inferiori moral cumpărătorilor de bilet, Charles Howard Hinton nu mergea nici cu trenul, nici cu trăsura, el prefera călătoria în timp. Cu un tată feminist şi câte o soţie pentru fiecare dimensiune temporală, lux ce i-a prilejuit o vizită la închisoare pentru bigamie, inventator al lansatorului automat de mingii de baseball, filantrop rătăcitor şi eseist, Hinton publica în 1880 primul articol referitor la a patra dimensiune urmat de volumul cu acelaşi nume. În stilul extravagant specific lucrurilor care nu se mănâncă, nu se folosesc pe post de cuier şi în general nu au nici o utilitate imediată, cartea a fost vândută împreună cu un set de 81 de cuburi colorate, menite să îi permită cititorului să gândească cvadridimensional (această încercare de a depăşi condiţionarea tridimensională îmi aduce aminte de animaţiile clasice în care personajul sare direct de pe foaia de hârtie pe birou şi eventual îşi muşcă de nas creatorul). În altă ordine de idei, legenda spune că Borges s-ar fi jucat cu aceste cuburi în copilărie, fapt ce nu ar fi de mirare având în vedere că Charles Howard Hinton apare menţionat în nuvela Tlon, Uqbar, Orbis Tertius.



Demnă de o plecare în a patra dimensiune, moartea lui Charles Howard Hinton a intervenit hotărâtor în timpul unui toast în cinstea femeilor-filosof, moment în care Hinton "a căzut mort", aşa cum relatează foarte poetic Washington Post. O dovadă în plus că femeile în filosofie sunt mortale indiferent de dimensiunea nasului.

Hoffmann says

Răul de maşină e extatic. Cine mai are nevoie de bicicletă.

Fly on

Am fost zilele trecute în Vamă, ceea ce, pentru cei care mă cunosc, echivalează cu un fel de copiii apocalipsei versus copiii indigo sau a doua venire a lui Iisus pe pământ, oricum ceva cel puţin dubios şi de neînţeles chiar şi pentru mine (presupunând că acţiunile mele au de obicei un minim de raţionalitate). Ultima dată când am zis că nu mai merg în Vamă (celelalte dăţi nu le mai ţin minte) era frig şi ploua iar eu mă refugiasem sub o umbrelă de stuf, gata să trădez idealul nudisto-ecologico-poetic pentru o bucată pragmatică de ciment drept acoperiş şi nişte material sintetic antivânt. Până la urmă am prins loc la o terasă, unde am băut aceeaşi băutură timp de 5 ore aşteptând răsăritul şi primul maxi taxi înapoi cu promisiunea de a nu mai reveni niciodată. Însă, consecvenţa mea demnă de o cauză mai bună, a decis acum câteva zile că masochismul de vacanţă e din nou la modă şi spre surprinderea mea încă nu regret. În afara sezonului de vârf, a stufului şi a diferitelor evenimente Vama este un loc decent şi liniştit, de unde poţi cumpăra peşte proaspăt sau te poţi distra păcălindu-l pe nenea cu borsetă că ai plătit deja şezlongul pe care, grăbit, se pregăteşte să ţi-l sustragă de sub fund.



Însă, toate aceste delicii estivale pălesc în comparaţie cu elementul de rezistenţă, figura centralizatoare, emblema triumfală...carpeta cu căprioare, lângă care am avut ocazia să adorm în fiecare seară (propun scoaterea pe piaţă după acelaşi model a corturilor cu carpetă). Deşi nu se ridică la nivelul răpirii din serai, cerbul cu faţă de om şi coarne în formă de dreaduri care trona în centrul carpetei şi căprioarele ca nişte nimfe suspuse cu picioare strâmbe made my day/night. Pe acelaşi perete se găsea şi un obiect de natură incertă având aparent o triplă funcţionalitate, pe care am redus-o însă după o analiză mai atentă la rolul de icoană/ancoră (deşi ipoteza termometrului nu era chiar de lepădat). And last but not least, tabloul de nuntă al proprietarilor urmărind de pe peretele opus încercarea disperată de a ascunde vaza cu flori de plastic în dulap. Din păcate am uitat să scot florile când am plecat, aşa că nu-mi rămâne decât să sper că nu voi fi suspectată de cine ştie ce gânduri necurate. Toate acestea adăugate unei discuţii la 4 dimineaţa despre semnificaţiile motanului din Alice în Ţara Minunilor, care apropo semnifică puterea totalitară, vin să completeze salata de Trainspotting and surrrrrealismo.

Somnul de după-amiază şi alţi demoni

Puţine lucruri din lume, şi când spun puţine mă gândesc la o gamă restrânsă de halucinogene şi alte substanţe din aceeaşi categorie, se pot compara cu somnul de după-amiază. Ca un narcoman niciodată vindecat pe deplin, am renunţat şi apoi revenit în mod constant la acest viciu, în special în zilele plictisitoare de vară. Ironia face ca acest somn să nu fie nici măcar odihnitor sau relaxant, dar, printr-o ciudată întorsătură a sorţii, meditaţia la orizontală asupra unei ştiri privind fraudele de la bac sau asupra genezei speciei umane, se transformă în 90% din cazuri într-o pierdere a cunoştinţei de până la 2-3 ore. De aceea, nici nu sunt sigură dacă somn este termenul potrivit pentru această starea cataleptică, singura alternativă decentă la sictirul unei zile interminabile. Greşit. Absolut greşit. Greşit la modul în care numai un lucru vital şi prost înţeles poate da peste cap o lume întreagă, greşit la modul în care oamenii încă mai credeau cu secole în urmă că pământul este plat iar soarele e doar de decor.

Cum spuneam, somnul de după-amiază nu aduce nici o satisfacţie, ba mai mult, aş putea spune că înrăutăţeşte şi amplifică aproape toate stările pe care le aveai înainte să adormi. Dacă te-ai culcat plictisit, te trezeşti într-o apatie vecină cu retardul, dacă te-ai culcat deprimat, te trezeşti cu o dorinţă acută de a muri sufocat cu monoxid de carbon, dacă ai adormit gândindu-te că trăieşti degeaba şi nimic din ceea ce speri nu se va realiza pentru că în general speranţele nu se întemeiază pe fapte, te trezeşti sigur de asta. Singura nedumerire care persistă este de ce ar prefera totuşi cineva să doarmă după-amiaza.

Cred că în final păcăleala stă în cele câteva momente molcome, de dulce uitare de sine care preced coma şi pentru care vicioşii din toate colţurile lumii îşi vând sufletul. Acele câteva clipe în care zgomotele se estompează, contururile se şterg, corpul devine mai greu, împovărat însă cu o greutate care nu se simte, venind parcă din interior. Şi apoi...uitarea, pornită din adâncuri, treptat, insesizabil, aşa cum te laşi furat de gânduri şi de ritmul din ce în ce mai liniştit al respiraţiei. Cea mai blândă dintre uitări, mai blândă decât intransigenta amnezie sau diabolicele halucinogene, insinuantă şi răbdătoare, aşteptând să te pierzi singur prin jungla de gânduri, pentru a-ţi da apoi lovitura de graţie.

Însă pentru toate acestea, ca şi pentru marea majoritate a lucrurilor bune din viaţă, inclusiv a petrecerilor cu multă băutură, există momentul trezirii sau al unei pseudotreziri, pentru că, după somnul de după-amiză, nimeni nu este cu adevărat treaz, cel puţin o bună perioadă (observaţie aplicabilă cu uşurinţă şi în cazul mahmurelii). Adevărul e că somnul de după-amiază este una dintre cele mai încăpăţânate forme de a abdica de la statutul de fiinţă conştientă. După un somn de două ore, te trezeşti buimac, aproape bolnav, incapabil să regăseşti ritmul firesc al lucrurilor, neajutorat, paraplegic, cufundat încă cu un picior în groapa demonilor de după-amiază în timp ce cu o mână te ancorezi tare de aşternuturi.

Mă duc să dorm.

O singurătate prea zgomotoasă

De treizeci şi cinci de ani presez hârtie veche şi cărţi, de treizeci şi cinci de ani mă murdăresc cu litere, astfel încât mă asemăn dicţionarelor enciclopedice, din care, în tot acest timp, am presat treizeci de chintale. Sunt ca un ulcior plin cu apă vie şi cu apă moartă, destul să mă apleci un pic şi încep să curgă din mine idei frumoase. Sunt educat împotriva voinţei mele, de aceea nici măcar nu ştiu care sunt ideile mele şi care cele citite. Aceşti treizeci şi cinci de ani i-am petrecut singur, doar eu cu mine însumi şi cu lumea în jurul meu. Atunci când citesc, nu citesc de fapt, iau doar frazele frumoase, le savurez ca pe bomboane, ca pe un pahar de lichior pe care îl beau încet, până simt că ideea se răspândeşte în mine, ca alcoolul. Şi astfel, ideea se reabsoarbe în mine, se reabsoarbe în creierul şi în inima mea, făcând să-mi pulseze venele până la rădăcină.

În felul acesta, într-o singură lună presez circa douăzeci de chintale de cărţi. Ca să găsesc destulă forţă pentru această umilă muncă, în aceşti treizeci de ani am băut atâta bere cât să umplu un bazin de înot, lung de cincizeci de metri, loc de joacă pentru crapii de Crăciun. Astfel, împotriva voinţei mele, am devenit mai înţelept...

Bohumil Hrabal "O singurătate prea zgomotoasă"

Am avut o tentativă să scriu despre oamenii care îşi rod periuţa de dinţi şi care miros cărţile după ce sau chiar înainte să le cumpere. Apoi mi-am dat seama că în fond nu e nimic de zis. Sunt oameni care fac asta şi oameni care nu. Potrivit unui cinic în viaţă (deşi e din ce în ce mai greu să găseşti aşa ceva) un nefumător nu va putea înţelege niciodată pofta cu care un fumător trage din ţigară până la filtru, la fel cum un om care nu îşi mestecă periuţa de dinţi îi va sugera celui care îşi mestecă periuţa să ia mai bine o sobitoare, ignorând complet faptul că a-ţi mesteca periuţa de dinţi transcende actul profan de a te scobi între măsele. De fapt, a-ţi mesteca periuţa de dinţi nu este nici măcar o necesitate. Este un lucru gratuit şi prin aceasta cu atât mai plăcut. Seamănă cu spălatul pe dinţi, poate chiar să ia forma spălatului pe dinţi pentru a masca viciul printr-un act de rutină, dar în final învinge rutina şi necesitatea prin plăcerea de a transforma un gest zilnic şi sănătos, pe care eşti învăţat de mic să îl faci într-un act absolut inutil care nu numai că nu albeşte dinţii dar nici nu promite acest lucru. Dar inutilitatea este doar aparentă, pentru că în timp, mestecatul periuţei de dinţi conferă ceva din liniştea şi tihna rumegătoarelor, oferind un bun prilej minţii să se elibereze în timp ce maxilarul execută o mişcare mecanică şi circulară. Mestecatul periuţei de dinţi este hipnotic.

Heineken draft

Poate că incoerenţa chiar e singura formă de sinceritate acceptată şi acceptabilă, poate ar trebui să scriem aşa cum respirăm, haotic şi precipitat, ca un cardiac, ca un bolnav pulmonar, ca un romancier rus pe patul de moarte care nu a scris un rând în viaţa lui dar e totuşi romancier prin simplul fapt de a fi rus. Poate că moartea unui bolnav pulmonar e mai bună decât o peşteră goală. Poate o opţiune e mai bună decât nici o opţiune, chiar dacă dintre zecile de mărci de bere tu alegi Heineken draft. Iar dacă totul e manipulare, dacă singura opţiune posibilă e oricum Heineken draft, mă va împiedica oare asta să îmi savurez berea ?

Pentru că dincolo de toate astea, vine un moment când iepurele totem rămâne fără baterii, când oamenii îşi strâng scaunele pliante de pescuit şi se duc acasă, gata pentru o nouă zi de terapie. Şi atunci nu îţi rămâne decât să te imaginezi un Bergman copil închis în dulap, cu degetele strivite şi mintea bântuită, dar Bergman e bătrân şi nu te mai iubeşte, ocupat să îţi regizeze moartea de la înălţimea şemineului său rusesc pe cea mai pustie dintre insule.

Sunt momente când ştiaţi că devine mai mult decât o întrebare retorică şi îşi vine să răspunzi ca ecoul enervant din peşteră nu ştiam, nu ştiam. Sunt momente când ţi-ai dori ca peştera să aibă o uşă pe care să o trânteşti până cade destulă tencuială încât să acopere golurile indecente de memorie. Dar ce ar fi o peşteră cu uşă decât un alt dulap. Un dulap care ar strivi mai mult decât degete.

Stai comodă

Există un rând în "Insuportabila uşurătate a fiinţei" care spune că în împărăţia kitschului domneşte dictatura inimii, cu alte cuvinte kitschul nu e kitsch dacă nu e trăit şi simţit de mii şi mii de inimi bătând la unison, bucurându-se de perfecta lor coordonare şi circulaţie sanguină. Ca nişte mecanisme bine unse şi fără colesterol, aceste inimi dau naştere la două lacrimi de înduioşare, prima lacrimă spune : "ce frumos e să vezi copii alergând pe iarbă", iar a doua lacrimă (şi aici intervine grotescul adevăratului kitsch) spune "ce frumos e să te înduioşezi o dată cu întreaga omenire, la vederea unor copii alergând pe iarbă."

Ceea ce trebuie însă reţinut dincolo de lacrimi şi batiste cu aromă de kiwi este că nu contează deloc dacă îţi plac sau nu copii, nu contează dacă ai vrea să ai aşa ceva sau ţi-ai extirpat un ovar ca să scapi de griji, de fapt nu contează nici măcar dacă e vorba de un copil sau un câine, ceea ce e cu adevărat important în împărăţia kitschului este înduioşarea, sau mai bine spus sincronizarea înduioşării. De aceea kitschul exclude prin definiţie orice e straniu, anormal, curios, dubios, extraordinar. Kitschul înseamnă să te înduioşeze numai acele lucruri care ar trebui să te înduioşeze, la momentul potrivit şi în locul potrivit, kitschul înseamnă o perfectă sincronizare a oftatului şi a suspinelor la vederea unui fluture roşu cu striaţii aurii pe o petală albă de trandafir.

Aceste două lacrimi despre care Kundera scrie cu o clarviziune vecină cu demenţa (Xanax fără luciditate se mai poate, dar luciditate fără Xanax mai greu) devin regulile unui joc pe care omenirea îl practică cu pasiune de ceva timp şi de care inconştient e dependentă. Mulţi scriitori au fost catalogaţi drept utopici în încercarea lor de a construi o lume armonioasă şi înfloritoare, bazată pe empatie şi dragoste frăţească, dar iată că domnia kitschului le vine acum în întâmpinare, gata să răstoarne şi să cucerească ultima fortăreaţă rămasă. Dacă lumea va deveni vreodată o caldă şi tandră frăţie între oameni aceast lucru nu va fi mulţumită NATO, UE, UNESCO şi alte prescurtări despre care nu se mai ştie de unde provin, ci numai şi numai mulţumită kitschului, inamicul numărul unu al scepticismului şi al gândacilor de bucătărie.

Kitschul înseamnă înfrăţirea tuturor oamenilor, kitschul este codul de intrare într-o lume fără conflicte, în care singurele tensiuni existente sunt menite să pună în lumină roluri dinainte stabilite: eroul patriei, fiul pocăit, martirul, familia fericită, familia nefericită, supravieţuitorul. Şi toate acestea cu un singur scop, stoarcerea a doi trei stropi de înduioşare fierbinte, sinceră şi neştiutoare. La urma urmei ce dacă fiul crescut cu atâta trudă nu e chiar sclipitor, nici inteligent nu prea e , nici măcar iubitor sau respectuos, ce dacă la bătrîneţe o să mori de inimă rea şi o sa refuze să te îngroape ca să poată să îţi ia pensia, ce dacă al doilea soţ e mai rău decît primul şi îi mirose gura, ce dacă minţi că îţi plac animalele deşi ai otrăvi cu prima ocazie câinele vecinei. Nimic din toate astea nu contează, e mai bine să rămâi neştiutor, pentru că, trebuie să o recunoaştem, nimic nu este mai înduioşător decât o poză cu un copil jucându-se împreună cu tatăl său şi câinele familiei (recomandăm totodată utilizarea acestei poze pentru comercializarea cu succes a oricărui tip de produs, în special ţâşnitori şi aparate electrocasnice).

Aştept cu nerăbdare momentul în care toţi conducătorii lumii vor da mâna şi se vor poza în faţa carpetei cu răpirea din serai. Recomandăm călduros utilizarea acestei poze pentru comercializarea cu succes a bombelor atomice.

De ce îmi este drag Kafka

Mă gândeam ieri într-o încercare nereuşită de a adormi ce scriitor aş lua acasă. După părerea mea, dincolo de cărţile pe care le-au scris şi de talentul cu care au fost mai mult sau mai puţin înzestraţi, scriitorii ar putea fi la fel de bine împărţiţi în scriitori de ieşit la o cafea, scriitori de bârfit la telefon, scriitori de sunat la miezul nopţii când nu îţi găseşti cheile şi nu răspunde nimeni la interfon, scriitori de chemat să desfunde chiuveta, scriitori de deschis borcane, scriitori de plâns pe umăr, scriitori de ţinut ghemul de lână în timp ce croşetezi, scriitori de pierdut vremea, scriitori de ciupit în timpul aşteptărilor plictisitoare,scriitori de gâdilat, scriitori de aşteptat, scriitori de iubit, scriitori de făcut copii şi nu în ultimul rând scriitori de luat acasă. Kafka face parte din ultima categorie pentru că :

- era evreu şi îl chema Franz
- avea probleme cu somnul, digestia şi zgomotele puternice
- adormea greu şi se trezea frânt
- scria noaptea
- îşi detesta slujba şi asta l-a adus în pragul depresiei
- dispera atunci când nu putea să scrie, iar când scria, o făcea cu disperare
- a fost gata să ardă tot ce a scris vreodată, dar a sfârşit prin a nu-şi termina cărţile

Din aceste motive şi din multe altele l-aş lua pe Kafka acasă, dar mai presus de toate, l-aş ruga să îmi explice cum aş putea să conving gândacul din baie să coopereze. Poate punem de-un bestseller.

Monkey Dust - The internet is expanding!

Mereu m-am intrebat de unde vin sunetele alea ciudate.

...

Pentru că îmi place să fac chestii stupide şi inutile când ar trebui de fapt să învăţ şi să asud asupra cărţii, construind cărămidă cu cărămidă un viitor prolific şi luminos întru sfânta reuşită profesională, m-am gândit să încropesc un "poem" din câteva smsuri pe care le-am primit (deşi, dacă mă gândesc la unele poezii doomiiste poate că ar trebui să renunţ la ghilimele). Anywayz, smsurile au fost alese complet întâmplător, am păstrat doar ordinea lor şi am luat din fiecare primele cuvinte (fiecare rând e un alt mesaj). A ieşit următorul dialog schizofrenic :


Şoricel spânzurat,
Ce faci măi ?
Nichita Stănescu scria :
Morning !
Mi-am luat 120 de capsule de bilomag
Vrei în mod obligatoriu să
Scumpete i miss you ?
Aveam telul închis
Oh, but i find it beautiful
Pentru prima oară de la bac
Te iubesc.

O stranie coincidenţă

Ce trebuie să citesc eu pentru examen :

"Identitatea personală e distrusă printr-un proces de mortificare prin care cel internat este deprivat de rolurile sociale anterioare şi transformat într-o componentă uniformă a peisajului administrativ (transformarea se petrece pe fond coercitiv, din care fac parte printre altele, pierderea numelui şi desemnarea printr-un număr, echipamentul impus, obligaţia de a cere permisiunea pentru activităţi minore etc.)

Consecinţele în plan social al trecerii printr-o astfel de instituţie sunt îngrijorătoare în privinţa capacităţii de reintegrare : în afară de deculturalizare despre care s-a amintit deja, stigmatizarea şi dezvoltarea în unele cazuri a unui sentiment de nedreptate şi amărăciune adresat societăţii în general fac ca unele dintre aceste instituţii să fie mai curând generatoare de dezordine socială."

Sadic şi ironic totodată. Instituţia de învăţământ se autodenunţă şi nici măcar nu o ştie. Dacă intri nu mai ieşi, iar dacă ieşi nu-ţi mai trebuie.

Sunt multe faze în filme când "băieţii răi" (deşi băieţi e un termen generic pentru gangsteri burtoşi cu început de chelie) se pocăiesc, au un fel de revelaţie divină, o manifestare a sacrului în profan cum ar spune Eliade, şi îşi dau seama că au dus o viaţă plină de greşeli, care nu i-a condus nicăieri şi care a încetat să le mai ofere satisfacţii, care îi scârbeşte şi îi îndepărtează de adevărata lor menire, neînţeleasă şi ignorată până în acea clipă. Şi uite aşa pe ultima sută de metri, se lasă de furat maşini, de trafic cu droguri, de bătut oamenii cu bâta de baseball şi donează banii unui orfelinat sau îşi angajează un psihanalist să le rezolve complexele infantile, bine refulate până acum ceva vreme sub forma unui lansator de grenade M203.

Deşi nu fur maşini, nu fac trafic cu droguri şi nu bat oamenii cu bâta, îmi place să cred ca pot recunoaşte momentele decisive din viaţa unui om (omul fiind eu) atunci când au loc. L-aş numi chiar al şaselea simţ, dacă nu aş sti că simţurile nu au în general nici o legătură cu astfel de chestiuni halucinante, desi poate Pulp Fiction s-ar apropia. Cam la asta mă gândeam în timp ce aşteptam la ora 11.15 duminică noaptea un autobuz care să mă ducă trei staţii până casă, autobuz care din raţiuni misterioase nu mai apărea. În final nu a mai apărut deloc, dar nu asta e ideea. Ideea e că am alergat să prind două metrouri, în condiţiile în care alergatul nu este a doua mea natură, nu e nici măcar a treia, am urcat câte două scări o dată cu un ochi pe ceas şi celălalt pe geantă, am făcut un sprint magnific la stop ca să pot ateriza la timp în staţie, alături de un om beat care căuta gara şi două femei cu multe bagaje. Am reuşit până la urmă să ajung în Iancului la o oră rezonabilă, sau ceea ce credeam eu a fi rezonabil în condiţiile în care în staţie mai erau încă 10 oameni aşteptând acelaşi lucru (pentru neiniţiaţii în masoneria ratb, autobuzele se prespune că circulă până la 11.30).

Şi uite aşa, 10 oameni au stat timp de jumătate de oră aşteptând împreună, în cel mai înduioşător mod posibil ceva ce nu venea şi nu avea cum să vină pentru că nu exista. Toate autobuzele plecaseră deja departe, în ţara soarelui răsare unde domneşte pacea şi armonia, iar din piatră ţăşneşte lapte şi ulei de motor. Bineîneţeles, nici unul dintre oamenii din staţie nu ştia asta, deci nu ne rămânea decât să privim orbiţi de faruri în zare, cu ochii strânşi şi voinţa încordată, atenţi la fiecare semn şi dornici să ajungem mai repede acasă, sau poate nu atât de dornici, dar eu eram în mod clar pregătită să mă arunc în faţa unei maşini.

Într-un final apare de după colţ un autobuz, stă la stop, face curba, o ia spre noi, oamenii se aliniază ca la o lovitură liberă şi .... goool !, un autobuz complet gol pe care scria cursă specială şi care bineînţeles că nu a oprit. Treptat se apropia miezul nopţii, speranţa s-a evaporat împreună cu autobuzul fantomă, oamenii au început să o ia frumos spre casă pe jos, iar cei mai norocoşi s-au urcat în taxi. Eu am luat-o la pas alergător vreo 2 staţii, după care m-au cam lăsat plămânii şi am luat-o mai încet, uitându-mă ca un câine hăituit în toate părţile. Poate sunt eu paranoică, dar o plimbare prin Bucureşti la 12 noaptea nu e tocmai o plimbare cu trăsurica la umbra palmierului. Bucureştiul noaptea îmi inspiră un oraş asediat, în care toţi locuitorii se grăbesc să se încuie în casă şi să îşi bată scânduri în ferestre. Străzile pustii sunt cu atât mai sinistre cu cât ziua nu ai loc să respiri de coatele şi dioxidul de carbon al altora, iar faptul că eşti blocat într-o parte a oraşului fără nici un mijloc de transport, exceptând taxiurile e cu atât mai morbid.

Dincolo de toate detaliile minore menţionate, ţin totuşi să mulţumesc ratb-ului (sau absenţei lui) pentru această călătorie iniţiatică ce m-a făcut să înţeles fragilitatea şi unicitatea existenţei omeneşti (cum era aia cu trestia ?). Pentru că, nu ai trăit cu adevărat şi nu poţi preţui cu adevărat ceea ce ai până nu mergi la 12 noaptea prin această vale a plângerii numită Pantelimon, temându-te pentru viaţa, banii şi pielea ta. Şi nu poţi renaşte ca un om mai bun până ce nu ai fost alergat de o haită de 5 câini flămânzi cu de 10 ori mai multe picioare ca tine. Şi nu în ultimul rând, nu poţi înţelege vorbele Ecleziastului până nu ai aşteptat ceva inexistent. "O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune." (Ecleziastul - 1,2)

Mulţumesc.

Era o vreme când lumea de afară nu exista, o perioadă în care conştiinţa mea de mic animal de grotă nu putea percepe mai mult de 4-5 persoane deodată, iar ălea erau toate rude. Nici timpul nu prea exista pentru că nu trebuia să ajung niciodată nicăieri, eram cel mult plimbată de colo colo de o voinţă exterioară mie şi depusă în siguranţă la loc. Ştiam că există o lume dincolo de cada în care mă prefăceam că vând borş în sticle goale de şampon sau de găleata roşie din plastic pe care stăteam când măzgăleam, dar lumea asta nu prea prezenta interes.

Eram autosuficientă, sau self-sufficient cum zice englezul, o calitate care încă mă fascinează oriunde o întâlnesc. Lumea nu înceta să se învârtă fără mine şi asta nu pentru că aş fi fost prea modestă, ci pentru că pur şi simplu nu mă gândeam că lumea se învârte. Nu simţeam că pierd nimic dacă nu ies din casă, pentru că nu mă gândeam că ar fi ceva de pierdut. Nu îmi spuneam cu ciudă că lucrul cel mai important din viaţa mea s-ar putea întâmpla tocmai azi când m-am decis să mă baricadez şi să nu mai ies niciodată afară. De fapt, nu exista nici o linie care să separe radical şi definitiv afară de înăuntru, pentru că "afară" exista cel mult ca decor sau peisaj, nu o lume în care se întâmplă lucruri. "Afară" era ca o bucată de carton pe care cineva desenase la repezeală nişte blocuri şi o lipise de geam ca să am la ce să casc gura şi să nu mai dau din picioare. "Afară" nu mă putea împiedica să vând borş şi poate că, în autismul meu, aveam dreptate.

The last days of Santa Claus

Să crezi că învăţământul e o sursă de oportunităţi, că profesorii sunt acolo să te ajute şi că şcoala înseamnă educaţie e ca şi cum ai crede în Moş Crăciun. Ceea ce e ok...până la o anumită vârstă. De la un punct încolo începi să te întrebi de ce nu mai găseşti nimic sub brad.

isme

S-au făcut filme, s-au spus bancuri şi s-au scris cărţi despre oamenii care nu au mai ieşit de mult din casă şi care încă mai cred că afară e primul război mondial în timp ce în copaci cresc cheesburgeri, iar singurele bombe peste care mai dai poartă titlul de "senzaţional" şi le găseşti pe otv.

Pe scurt, cam aşa m-am simţit eu recent când am ieşit din casă complet nepregătită pentru ultimul val de noutăţi, care nu ştiu cum se face dar mereu mă nimereşte cu o expresie buimacă şi tâmpă pe faţă, de om căruia nu ştie ce i se întâmplă. Aşadar, mai nou oamenii care ascultă minimal (şi da, există oameni care ascultă minimal, aşa cum există oameni care ascultă muzică clasică...nu doar în maşină, nu doar la evenimente organizate şi nu doar pentru că îi relaxează), cum spuneam, oamenii care ascultă minimal sunt emo. Sau altfel spus, mai nou the emo nation ascultă minimal, iar dacă asculţi minimal e musai că trebuie să arăţi emo. (mă rog, să-l numim un cerc vicios).

Pe vremea când ascultam eu muzică, adică undeva prin perioada interbelică, minimalul era un subgen al muzicii techno, apărut pe undeva prin Detroit, bazat pe ritm şi repetiţie. După părerea mea, dacă şamanii africani ar fi avut un program de mixat sau nişte platane şi un sistem audio profesional, probabil s-ar fi apucat de minimal. Deci da...minimalul este repetitiv pentru că aşa trebuie să fie nu pentru că omul de la pupitru e lipsit de imaginaţie. E repetitiv, obsesiv, monoton şi matematic, e tribal şi halucinogen. Trecând peste asta, tot acum ceva vreme, emo era un subgen al muzicii punk, ceva mai melodic, ceva mai introspectiv, cu versuri variind de la revolta împotriva sistemului până la decepţii amoroase (cu accent pe ultima parte).

Aşa că, de fiecare dată când aud analogia emo-minimal, nu pot să nu mă întreb cum s-ar putea aplica deviza "less is more" unor oameni acoperiţi în întregime de carouri, cranii, trandafiri, dungi, buline şi ţinte (da, toate deodată). Există genuri muzicale pentru care stilul vestimentar este la fel de important ca şi muzica, ba de multe ori chiar îi supravieţuieşte. (nu ştiu câţi mai ascultă Crass dar ştiu sigur câţi poartă curele cu ţinte). Punkul este unul dintre aceste genuri. On the other hand, nu ştiu de când minimalul a început să fie asociat cu un mod de a te îmbrăca. Cum recunoşti pe stradă un om care ascultă minimal ? (oare de ce chestia asta sună a banc sec). Îl opreşti şi îl întrebi. Sau dacă e să o luăm altfel, cum ar trebui să se îmbrace un om care ascultă minimal ? Teoretic nu ar trebui să se îmbrace deloc. Eventual cu o frunză, dar doar dacă are formă pătrată şi nervuri simetrice.

Exceptând cocalarii şi prinţesele de prin cluburile româneşti care au ajuns să definească moda club autohtonă, hainele "club" sunt în primul rând haine în care să te simţi bine, să poţi să te mişti şi să nu transpiri...prea tare, sau cel puţin asta înseamnă pentru mine. Vom face abstracţie de faptul că această observaţie vine de la o persoană care nu merge prin cluburi tocmai pentru a fi scutită de spectacolul sinistru al poşetelor de lac şi al rochiilor făcute din abţibilurile lucioase de pe pachetele de ţigări.

În concluzie... care e faza ?

I just wanna be in PR

Ştiu că eşti inventivă, creativă, dinamică, hotărâtă, ambiţioasă, empatică, cu simţul umorului, zblogie (ai un blog zglobiu pe teme serioase), copilăroasă, severă, determinată. (poate că ar trebui să renunţi totuşi la "de"-ul din faţă).

Ştiu că ai idei multe pe care abia aştepţi să le pui în practică la următorul stagiu de internship în care vei învăţa să faci nenumărate sortimente de cafea şi să apreciezi din ochi cantitatea de zahăr necesară. Ştiu că îţi petreci serile la BCU ca să poţi să le spui celor cu care te întâlneşti de unde vii.

Ştiu că te-ai trezit de la 5 dimineaţa ca să cari sandwichuri pentru summitul Nato şi că visezi să te pozezi cu Mona Nicolici la o conferinţă despre Petrom şi CSR. Ştiu că ai mituit portarul să pară că eşti din presă. Ştiu că te-ai poza cu copia de ceară a lui Welch dacă ai putea. Ştiu că bădărănia te excită pentru că nu face decât să confirme că e o meserie în care tre` să ai curu` tare şi cine are curu` mai tare ca al tău (că doar nu degeaba te duci la vibromasaj).

Ştiu că ai învăţat încă de la grădiniţă diferenţa dintre "peach" şi "pitch". Ştiu că citeşti revistele de business pentru reclamele la ceasuri. Ştiu că de fapt nu prea ştii să citeşti şi cam ai probleme cu coerenţa. Dar noi te iubim aşa cum eşti. Pentru că eşti unică, pentru că eşti o femeie puternică, pentru că eşti o învingătoare, pentru că eşti cu adevărat o COMUNICATOARE.

Pupici.

Mircea cel Bătrân and his bitches

Singura masă caldă pe săptămâna asta au fost două căni de ceai. Mâine primesc mâncare. Momentan mănânc caşcaval şi îmi imaginez orgiile puse la cale de Mircea cel Bătrân şi curvele lui.

Cu ocazia asta vă propun o istorie inedită, necenzurată şi trecută sub tăcere de izvoarele istorice, ideală pentru minţilea prea zdruncinate să se poată concentra dar care totuşi vor să treacă examenul la imagologie (istorică vorba aceea)... sau mă rog, măcar să îl pice cu atitudine. We be chillin...

Având în vedere că războaiele/tratatele/alianţele şi alte cele nu prezintă interes o să trecem peste ele şi o să ajungem la the really fun part, sau cel puţin partea mea preferată : orgiile de bun-rămas şi de revedere (la urma urmei o dată pleacă omul în război...sau mă rog, dacă e tare în zale poate chiar de mai multe...the more orgies, the better).

Doar o imagine rapidă....Mircea cel Bătrân la bustul gol în haină de blană completată de pilozitatea proprie ţinând în mînă un ciorchine de struguri. Din când în când stoarce alene câte o boabă care i se prelinge pe piept. Boieri sprijiniţi de perne care se mângâie reciproc cu bărbile şi ciupesc din când în când de fund şi alte rotunjimi slujitoarele pe jumătate despuiate şi stropite cu vin. Toate acestea ascunse sub aburul dens ieşind din hălcile de carne şi porcii cu mere în gură etalaţi indecent pe mese. La răstimpuri un mesean beat (mereu acelaşi) sodomizează fără succes un porc rămas fără măr (mereu altul) în timp ce marii boieri îşi ling degetele picurând de grăsime, violând cu un copan tinere fecioare lipicioase.

Oh...the good ol` days...

Aproape că începe să îţi placă istoria.

Mă rog, să nu exagerăm.

Cause we all know Mircea is our sugar daddy.

Black holes and revelations

Alaltăieri a ars ultimul etaj al blocului din faţă. A trebuit să ies să iau pâine ca să observ. De fapt poate nici aşa nu mi-aş fi dat seama dacă nu erau nişte poliţişti care puneau o bandă să oprească trecerea pe trotuarul respectiv. Ştiu că m-a izbit un miros îngrozitor. Pe moment nu l-am putut compara decât cu mirosul de carne arsă. Pentru o clipă m-am simţit transpusă într-o vară caniculară pe undeva prin Evul Mediu, eventual în toiul unei epidemii de ciumă. Dacă pe drum aş fi întâlnit căruţe trase de măgari pline de trupuri dezgolite probabil aş fi luat-o la fugă spre casă, rugându-mă să nu îmi cadă vreo mână sau vreun picior pe drum (aviz amatorilor de bancuri cu ciumaţi).


Acum a rămas un balcon cu pereţi negri de fum şi fereastre fără geamuri. Locul seamănă cu un fel de Mordor în care nimic viu nu mai poate creşte. De fapt, cred că asta se întâmplă cu orice lucru care nu mai poate reveni la menirea lui iniţială. E foarte ciudat să vezi noaptea luminile aprinse în restul blocului şi să ştii ca acolo nu mai locuieşte nimeni, că nu este şi nici nu mai poate fi vreo mişcare, că toate obiectele au ars sau şi-au pierdut complet utilitatea. Aproape că te face să te întrebi cum arăta totul înainte, cum erau aşezate obiectele, cum au ars, ce a rămas din ele, ce e dincolo de balconul negru şi fără geamuri acum. Iar dincolo de toate acestea, blocul îşi continuă viaţa ca şi restul oraşului.

În toată nebunia din Bucureşti, cu claxoane, înjurături, sirene şi semafoare stricate cred că e singurul loc în care liniştea încă îţi mai poate face urechile să ţiuie, un loc pustiu şi ars în mijlocul traficului orei de vârf. Aproape că m-aş muta în gaura asta neagră.

Ps. De cele mai multe ori însă obiectele supravieţuiesc oamenilor. Rămân să fie date mai departe nu sub formă de obiecte (pentru că rolul lor s-a încheiat o dată cu dispariţia posesorului), ci ca nişte embleme ale trecerii timpului. Nişte jaloane printre care cei rămaşi încearcă să se strecoare fără să uite dar şi fără să privească înapoi.

"Mă simt atunci un martor trist al inevitabilei transformări a lucrurilor care se îmbracă într-o eternitate străină celor care le folosesc. Când le supravieţuiesc, se întorc la condiţia lor inutilă de obiecte şi toată magia, toată candoarea zboară ca o fantasmagorie incertă în faţa gravităţii trăirii." Sabato şi revelaţiile.

Dragă domnule Nu,

spun domnule pentru că nu v-am numit niciodată altfel, nici cu voce tare şi nici măcar în gând şi pentru că, dincolo de orice reumatism sau început de surzenie, sunteţi şi rămâneţi un domn.

Ştiu că la vârsta dumneavoastră aşteptarea este letală, de aceea vă scriu pefect conştientă de egoismul şi incapacitatea mea de a duce lucrurile la bun sfârşit, două trăsături care fac foarte dificilă orice tentativă de a relua lucrurile de unde le-am lăsat. Ştiu că încă mai staţi pe banca din faţa blocului cu un ochi acoperit de umbră şi cu picioarele întinse în faţă şi ştiu că sunteţi o persoană foarte răbdătoare, de aceea vă rog să continuaţi să aveţi răbdare cu o persoană care nu îşi mai găseşte cuvintele (de asemenea vă sfătuiesc să nu exageraţi cu soarele).

Cunosc dragostea dumneavoastră pentru linişte şi tihnă, de aceea orice intervenţie brutală din partea mea în viaţa dumneavoastră ar fi un lucru prostesc şi foarte vătămător pentru dumneavoastră dar şi pentru mine. Tot ce pot să vă spun este că sunt un autor incapabil, motiv pentru care vă sfătuiesc serios să vă luaţi viaţa în propriile mâini în măsura în care acest lucru este posibil într-o lume predestinată. Ştiu că tot ce v-aţi dorit vreodată este să fiţi lăsat în pace, dar vedeţi....când trăiţi printre oameni acest lucru se confundă cu imposibilul (mai ales când trăiţi la bloc şi aveţi vecini). Ştiu că o să îmi spuneţi cu calm şi înţelepciune că liniştea nu există (deşi este unicul lucru după care tânjiţi), iar eu nu pot decât să fiu de acord....însă, acest lucru nu mă va împiedica să vă sfătuiesc să o căutaţi. Iar dacă credeţi că destinul dumneavoastră a fost deja stabilit şi nu poate cunoaşte vreo schimbare, vă rog să nu uitaţi ca şi al meu este într-o anumită măsură la fel.

Aşadar, dragul meu domn Nu, tot ce pot să vă spun este că mă voi gândi în continuare la dumneavoastră şi să nu vă apucaţi niciodată de scris.


Cu mult drag,
Autorul dvs. incompetent

Cum aş vrea să îmbătrânesc

http://www.youtube.com/watch?v=sjGw9p--t7A

Un documentar cu şi despre Ingmar Bergman (are 6 părţi, de găsit pe Youtube).

De la o vârstă încolo mizantropia e un lucru de bun-simţ. Cred că ar trebui să încep să îmi caut o insulă, nu de alta dar demons don`t like fresh air.

Cine a zis că nu poţi muri cu seninătate, uitându-te la filme în propriul tău cinematograf.

Later Edit : Mi-am dat seama că postul ăsta vine după două texte dedicate morţi.ro. Să fie oare un semn ? Inconştientul meu mă sapă...

morţi.ro II

Să fie de vină the holy PMS sau o empatie morbidă dar postul de mai jos m-a înduioşat :

"Stiu ca poate unora li se va parea amuzant, si va rog sa nu va bateti joc, pentru ca sunt un baiat sensibil, crescut la tara, in mijlocul animalelor, si de aceea le apreciez din suflet. De curand mi-a murit o catelusa. O aveam de 5 ani si mi-e tare dor de ea. Oare pot sa o contactez prin spiritism? (mentionez ca inainte de nefericitul eveniment puteam comunica verbal cu ea) deci daca cumva as putea sa iau legatura cu ea as putea comunica. Poate va ajuta daca va zic in ce conditii a murit. A fost calcata de mama cu combina, in timp ce culegea porumbul asta vara. La inceput am crezut ca e un arici, dar mi-am dat seama ca nu e asa cand am vazut ca de fapt nu sunt tepi de-aia de care are ariciul." (pana aici avem o reţetă de succes, copil de la ţară iubitor de animale, combină, mamă denaturată ce îi fură copilului unica sursă de bucurie, porumb, căţea fără ţepi)

Apoi povestea devine din ce în ce mai dark.
" Mai apoi, am gasit zgarda prin miriste. Era plina de viermi. Inca o mai am. Poate e de ajutor... "

Disperarea atinge cote maxime...
" Rog toate mamele omizi, rame, testicule, sau cum s-or mai numi daca stiu o solutie ingenioasa la problema mea sa ma contacteze. Sunt disperat. Fac orice..."

...care se explică în final :
"P.S. Bineinteles ca n-am mai facut sex de cand a murit Elisabeta (caci acesta este numele raposatei)"


Nu ştiu cine a scris chestia asta dar nu am mai văzut atâta imaginaţie de la ştirile ProTV încoace.
Eu îi prevăd o carieră strălucită ca scenarist sau copy la o firmă de făcut baloţi.

Cum reacţiile nu puteau lipsi, o redau pe cea mai încurajatoare (îmi place când oamenii se iau în serios).
"este destul de greu sa contactezi prin spiritism un animal si nu stiu daca am mai auzit vreun caz real in care cu adevarat s-a reusit stabilirea unui contact direct cu animalul respectiv. poti incerca cu o tabla Ouija. oricum tine minte ca Elisabeta e intr-un loc mai bun acum." (eventual pe o pajişte cu multă verdeaţă unde câini nu au formă pătrată şi nu sunt legaţi cu sfoară în baloţi de porumb).

Pam-Pam

-THE END-

morti.ro

Initial credeam ca e o gluma. Din seria you`re not really dead unless it`s online, sau nu esti mort daca nu esti subiect de forum. M-am hotarat sa incerc o selectie a catorva discutii. O dovada ca nu ai nevoie deloc de talent sau inspiratie ca sa produci niste personaje memorabile. Trebuie doar sa intri pe morti.ro, sa inchizi ochii si sa dai click. De restul se ocupa spiritele.


Primul topic pe care mi-au cazut ochii...inchisi de altfel :



"La moartea sotului meu l-am cunoscut pe barbatul vietii mele"

Povestea pe scurt, cu mici completari sau Reader`s Digest mortuar :

" Sotul meu a murit intr-un accident stupid. O stanca s-a pravalit din munte si a cazut peste masina lui. Accidentul a fost dat si la stiri. Sotul meu avea 43 de ani si eu atunci aveam 41. Nu aveam copii. Pe sotul meu l-am iubit ca pe Dumnezeu."

Urmeaza descrierea unei relatii idilice, cum s-au cunoscut, cum s-au indragostit, cum "uneori, in gluma sau serios imi propunea sa am raporturi sexuale cu fratele sau care era plecat in strainatate si pe care pe atunci nu-l stiam de cat din poze", chestiile obisnuite pentru orice cuplu implinit. Fericirea nu a durat insa mult. George, pentru ca asa il chema, a murit strivit, moment oportun pentru intrarea in scena a fratelui sau...Radu din strainatate, care "parea un vagabond efectiv. Imbracat in costum de piele era un ceea ce se cheama un rocker imatur".

Astfel vagabontul efectiv si-a luat in serios rolul si "m-a fixat cu privirea. De frate nici nu-i pasa. Apoi am aflat ca se cercetasera ingrozitor si se urau de moarte. Radu habar nu am de ce venise la inmormantare, nu schita niciun gest de durere sau de regret pentru fratele sau. Eu am stat tot timpul langa cosciugul sotului meu. Am lipsi dimineata doar o clipa deoarece am plecat sa fac un dus. Atunci Radu a intrat peste mine. Am vrut sa tip dar atunci m-a sarutat nebuneste. Eram goala cu sotul mort in casa si cu fratele sau peste mine in dus. Habar nu am cum l-am dezbracat, CERT ESTE CA NE-AM IUBIT NEBUNESTE. Am iesit amandoi din baie sperand ca nu vom fi vazuti. Cred ca soacra-mea ne-a surprins. De atunci nu mai vorbim absolut nimic."

Finalul este unul previzibil. "Finalul ...am ramas insarcinata si la 9 luni am nascut un baiat. Acum are 2 ani il cheama George si e rocker." (asta apropo de eterna reintoarcere).


Reactii. Nu mai am ce sa spun. Inexprimabilul a fost exprimat in punctul de trecere de la agonie la extaz. Daca ma poate lamuri si pe mine cineva ce conotatie ar trebui sa ia aici cuvantul/substantivul "complexitate" (o complexitate, doua....ce ?) promit sa nu il bantui :

" marta, nu e de datoria mea sa ma amestec in viata ta personala, cu atat mai putin in sufletul tau, insa permite-mi te rog frumos o mica remarca: O complexitate nu reprezinta "o existenta" de care fugi si scapi. Complexitatea trebuie constientizata, inteleasa si acceptata, asa cum e ea. Nu vei putea niciodata sa scapi de ea pana nu o accepti asa cum este ea. Ceea ce ti s-a intamplat nu este deloc iesit din comun, doar ca nu toata lumea gaseste un forum ca un loc bun pentru refulare sau defulare. In cazul in care ti se pare ca acest complex este prea mare si nu-l poti depasi singura ar trebui sa apelezi la actualul tau sot, si in ultimul caz la un psiholog. Prin ceea ce tu ai trecut eu nu numesc "Trecerea de la agonie la extaz printr-un punct"


"Marta, eu cred ca de fapt fratele sotului tau a fost condus in acele momente de spiritul sotului tau. Spiritul sotului tau l-a determinat pe frate sa faca ce-a facut, ca sa ai copilul ! Asa ca eu cred ca a fost un semn de Dincolo, trimis de sot." (kinky dead husband)

"Daca in 85 a putut sa fuga din tara clar a fost securist!" (mereu se ajunge la securisti, chiar si in viata de apoi)

Si ultimul comentariu, care pe mine m-a facut sa ma duc sa ma legan intr-un colt.

" Eu sunt catzeaua lui Putrezel, si de-abia astept sa crapi si sa ne intalnim la un vas de WC aici, in raiul potailor"


Cine mai are nevoie de imaginatie in ziua de azi.


-TO BE CONTINUED-

Nu stiu.

Nu stiu daca as putea explica din zece incercari cum ma simt sau cum ma face sa ma simt perspectiva de a iesi din casa sa iau mancare. Hai sa zicem ca as putea concura lejer cu romancierii alcoolici morti cu 20 de ani prea devreme sau prea tarziu ca sa mai ramana cu faima unicului roman genial scris in intreaga viata.

Imi pare rau ca nu am extins tema activismului social si al transformarilor fiziologice pe care mi le provoaca. Oricum, daca alegerile imi dau crampe, atunci activisti social imi dau frisoane...iar in total iese o gripa cu indigestie de toata frumusetea.

Nu stiu cum o sa-mi petrec vara. Iar la cum stau lucrurile nu vreau sa ma gandesc. Am avut o tentativa (desi nu stiu daca s-ar putea numi tentativa pentru ca nu am facut propriu-zis nimic) de a ma inscrie la o asa numita scoala de vara. S-o numim mai mult o idee. Tema era rebranding Romania, sau sa fi fost branding. Oricum, scoala avea loc in Bucuresti, chestie care m-a dezumflat complet avand in vedere ca speram un munte, o mare (oh wait, i live there)...ceva. In ultimul timp incerc sa fiu cat mai putin sincera cu mine, nu de alta dar daca as fi pe atat de sincera pe cat pot...as ajunge la niste concluzii tragice (pe care simt nevoia sa le repet cu vocatia unui poet grec) :

-nu ma intereseaza de fapt nimic

-vreau bani ca sa pot sta degeaba

-nu vreau sa lucrez in nici un domeniu care are legatura cu facultatea

-nu vreau sa imi intalnesc colegii de facultate peste 10 ani, nu vreau sa lucrez cu ei peste 10 ani şi in general nu vreau sa am de a face deloc cu ei peste 10 ani (vorbesc de marea majoritate)

-am obosit

Ce ne facem domnule Nu ? Mai continuam sau ne sinucidem din dragoste legandu-ne de o
conducta de gaz ?

As vrea sa iti zic ceva frumos, iar tu sa fii uimit. As vrea sa scriu despre tine asa cum te vad. Ce carte ar iesi...

Mda.

Poate ca Faust si-a vandut sufletul, dar macar si l-a vandut pentru cunoasterea suprema. Eu o sa mi-l vand pentru o slujba part-time...and this isn`t even funny.

O fobie..doua fobii...trei...

Sufar de ceva timp de paranoia. Nu i-am gasit inca un nume. As prefera ceva scurt si expresiv. Ceva linistitor (se presupune ca daca ai un diagnostic, problema e pe jumatate rezolvata) si care sa nu sune a detergent, a spirt, a crema de maini sau a specie pe cale de disparitie. Momentan ma multumesc insa si cu cronofagofobie.

Da. E trist dar adevarat. Ma controleaza si ma macina. Mi-e frica, mi-e pur si simplu groaza de orice fiinta, persoana, activitate, eveniment care imi ia din timp. E mai rau decat daca cineva ti-ar infige un tub pe gat si ar incerca sa iti ia tot aerul din plamani. E mai rau decat atunci cand cineva iti respira in nas si in mod sigur e mai rau decat daca cineva ti-ar fura banii. Pur si simplu am ajuns sa tin cu dintii de timpul meu, de ceva atat de mic, meschin, si la urma urmei virtual. Dar nu e virtual, nu e absolut deloc virtual...mai ales cand trece repede si nu se mai intoarce. As vrea sa fiu o persoana mai buna, as vrea sa imi dedic timpul unei cauze nobile, as vrea sa nu dorm noptile gandindu-ma cum sa imi construiesc propriul meu imperiu petrolier. Dar timpul nu ma lasa...

A devenit deja un reflex. De fiecare data cand particip la ceva, primul lucru la care ma gandesc e cat dureaza sau, in cazurile mai grave, ce as putea face sa scap mai repede. Am oroare de activitati "extracuriculare", de voluntariat, dar mai ales de actiuni pe termen lung. Mi-e frica de orice angajament care iti mananca timpul si ti-l scuipa inapoi in fata gata mestecat si plin de saliva activista. (probabil ar trebui sa explic putin termenul de activist, numeroasele lui implicatii si cum a ajuns sa imi pericliteze sanatatea psihica...dar nu acum). De fiecare data cand merg undeva sforaitor, nu ma pot abtine sa nu ma gandesc la ce as fi putut face in timpul ala. Iar, din acest punct incolo...totul o ia la vale. Incep sa mi se perinde prin fata ochilor tot felul de alternative ispititoare. Dar cel mai crunt e cand ma gandesc ca as fi putut citi ceva fain in timpul ala. Aproape imi dau lacrimile.

Daca timpul ar fi un drog probabil i would be the perfect junkie...pentru ca, e timpul sa dam cartile pe fata, nimic nu te face mai dependent decat timpul. Vrei sa il ai in permanenta, iti e rau si te enervezi fara el, simti cum iti tremura picioarele si ti se inmoaie muschii atunci cand ramai fara. Ma rog, ironia face ca eu sa fiu singura persoana dependenta, sau cel putin asa ma simt din ce in ce mai des. Serios acum...ce ar trebui sa cred despre persoanele care in timpul lor liber...deci, IN TIMPUL LOR LIBER se duc si intreprind tot felul de activitati plictisitoare, obositoare, marunte si irelevante. Sunt oameni care au timp liber, au in sfarsit timp pentru ei, pentru sine, pentru chestia aia mica si zbarcita ascunsa nu se stie unde numita suflet, si il arunca pe fereastra. Il arunca cu amandoua mainile....luati, luati ca am destul ! aa, oricum nu am ce face acasa...mda..pai ma plictisesc...chiar vreau sa fac ceva...asa ca am venit aici (la Alcoolici Anonimi...completare proprie).

M-am saturat de oameni care nu pot sta singuri nici o clipa. De oameni care au timp si nu au ce face cu el. De oameni care simt nevoia sa se implice in absolut orice pentru ca le e frica sa ajunga acasa si sa se faca liniste in jurul lor . De oameni care nu pot sta locului. De oameni care nu apreciaza timpul lor si al altora. Dar mai ales de oameni obositori care incearca sa te convinga de faptul ca e bine sa faci ca ei. Asa...acum ca am trecut peste momentul monologului patetic...vreau sa subliniez doar cateva lucruri :

a.) mi-e frica/groaza/oroare/teama/ de orice imi rapeste dreptul de a-mi tranti picioarele pe o perna si a-mi asterne ochii pe cateva randuri bine scrise

b.) mi-e mila/sila/scarba de oamenii pe baterii

c.) nu o sa cumpar niciodata baterii. prefer sa ma conectez direct la priza si sa mor electrocutata.

cutii

poate ca nu doar Maiorescu avea obsesia inceputului (sechele din zecile de pagini de referate de predat). m-am gandit sa sterg blogul si sa-mi fac unul nou, dar ceva care aduce foarte mult a ratiune imi spune ca oricum nu ar avea rost...pentru ca (in cel mai bun caz) as scrie aceleasi chestii, iar (in cel mai rau caz) nu as mai scrie deloc. de asemenea, m-am hotarat sa nu mai recitesc ce scriu (cu pacatul asta va fi in schimb mai greu). spun pacat pentru ca nu e nimic mai deprimant decat sa citesti ce ai scris...si da, in noua mea logica hedonista, singurul pacat a te deprima singur (o sa-mi treaca si starea zen in final). la urma urmei e vorba de supravietuire.

nu stiu de ce scriu oamenii bloguri sau ce spera sa obtina.
din seria intrebarilor inteligente, la care daca ai un raspuns inseamna ca ar trebui sa iesi din casa mai des...daca pui prea multa apa unei supe crema mai este crema ? cat somn e destul somn ? de fapt...exista asa ceva ?

am o casa plina de cutii si o cutie plina ziare. am cutii mici si cutii mari, cutii pe numere si cutii pe culori, cutii lipite cu banda adeziva transparenta si cutii lipite cu banda adeziva de hartie...si nici macar nu ma mut...se pune parchet...se varuieste...se schimba usile. luni plec la bucuresti si pentru prima data nu am nici cea mai mica idee ce o sa fac cand ajung. nu ai nici cea mai mica idee cate pot incapea in cutii pana nu ai vazut destule cutii.

starea de "ce caut eu in viata mea"

Pana la urma totul se reduce la Sprite fara acid si marea intrebare...

E una din zilele cand zgomotele casei iti fac bine. E placut sa auzi apa curgand si sa stii ca in cealalta camera mai e cineva. Si ai tot asculta apa si dusul si tevile si sticla de sampon scapata pe gresie daca nu ai avea de invatat. Poate a avut dreptate Kant inainte sa moara...e bine.