Am avut o tentativă să scriu despre oamenii care îşi rod periuţa de dinţi şi care miros cărţile după ce sau chiar înainte să le cumpere. Apoi mi-am dat seama că în fond nu e nimic de zis. Sunt oameni care fac asta şi oameni care nu. Potrivit unui cinic în viaţă (deşi e din ce în ce mai greu să găseşti aşa ceva) un nefumător nu va putea înţelege niciodată pofta cu care un fumător trage din ţigară până la filtru, la fel cum un om care nu îşi mestecă periuţa de dinţi îi va sugera celui care îşi mestecă periuţa să ia mai bine o sobitoare, ignorând complet faptul că a-ţi mesteca periuţa de dinţi transcende actul profan de a te scobi între măsele. De fapt, a-ţi mesteca periuţa de dinţi nu este nici măcar o necesitate. Este un lucru gratuit şi prin aceasta cu atât mai plăcut. Seamănă cu spălatul pe dinţi, poate chiar să ia forma spălatului pe dinţi pentru a masca viciul printr-un act de rutină, dar în final învinge rutina şi necesitatea prin plăcerea de a transforma un gest zilnic şi sănătos, pe care eşti învăţat de mic să îl faci într-un act absolut inutil care nu numai că nu albeşte dinţii dar nici nu promite acest lucru. Dar inutilitatea este doar aparentă, pentru că în timp, mestecatul periuţei de dinţi conferă ceva din liniştea şi tihna rumegătoarelor, oferind un bun prilej minţii să se elibereze în timp ce maxilarul execută o mişcare mecanică şi circulară. Mestecatul periuţei de dinţi este hipnotic.