Alaltăieri a ars ultimul etaj al blocului din faţă. A trebuit să ies să iau pâine ca să observ. De fapt poate nici aşa nu mi-aş fi dat seama dacă nu erau nişte poliţişti care puneau o bandă să oprească trecerea pe trotuarul respectiv. Ştiu că m-a izbit un miros îngrozitor. Pe moment nu l-am putut compara decât cu mirosul de carne arsă. Pentru o clipă m-am simţit transpusă într-o vară caniculară pe undeva prin Evul Mediu, eventual în toiul unei epidemii de ciumă. Dacă pe drum aş fi întâlnit căruţe trase de măgari pline de trupuri dezgolite probabil aş fi luat-o la fugă spre casă, rugându-mă să nu îmi cadă vreo mână sau vreun picior pe drum (aviz amatorilor de bancuri cu ciumaţi).
Acum a rămas un balcon cu pereţi negri de fum şi fereastre fără geamuri. Locul seamănă cu un fel de Mordor în care nimic viu nu mai poate creşte. De fapt, cred că asta se întâmplă cu orice lucru care nu mai poate reveni la menirea lui iniţială. E foarte ciudat să vezi noaptea luminile aprinse în restul blocului şi să ştii ca acolo nu mai locuieşte nimeni, că nu este şi nici nu mai poate fi vreo mişcare, că toate obiectele au ars sau şi-au pierdut complet utilitatea. Aproape că te face să te întrebi cum arăta totul înainte, cum erau aşezate obiectele, cum au ars, ce a rămas din ele, ce e dincolo de balconul negru şi fără geamuri acum. Iar dincolo de toate acestea, blocul îşi continuă viaţa ca şi restul oraşului.
În toată nebunia din Bucureşti, cu claxoane, înjurături, sirene şi semafoare stricate cred că e singurul loc în care liniştea încă îţi mai poate face urechile să ţiuie, un loc pustiu şi ars în mijlocul traficului orei de vârf. Aproape că m-aş muta în gaura asta neagră.
Ps. De cele mai multe ori însă obiectele supravieţuiesc oamenilor. Rămân să fie date mai departe nu sub formă de obiecte (pentru că rolul lor s-a încheiat o dată cu dispariţia posesorului), ci ca nişte embleme ale trecerii timpului. Nişte jaloane printre care cei rămaşi încearcă să se strecoare fără să uite dar şi fără să privească înapoi.
"Mă simt atunci un martor trist al inevitabilei transformări a lucrurilor care se îmbracă într-o eternitate străină celor care le folosesc. Când le supravieţuiesc, se întorc la condiţia lor inutilă de obiecte şi toată magia, toată candoarea zboară ca o fantasmagorie incertă în faţa gravităţii trăirii." Sabato şi revelaţiile.
Acum a rămas un balcon cu pereţi negri de fum şi fereastre fără geamuri. Locul seamănă cu un fel de Mordor în care nimic viu nu mai poate creşte. De fapt, cred că asta se întâmplă cu orice lucru care nu mai poate reveni la menirea lui iniţială. E foarte ciudat să vezi noaptea luminile aprinse în restul blocului şi să ştii ca acolo nu mai locuieşte nimeni, că nu este şi nici nu mai poate fi vreo mişcare, că toate obiectele au ars sau şi-au pierdut complet utilitatea. Aproape că te face să te întrebi cum arăta totul înainte, cum erau aşezate obiectele, cum au ars, ce a rămas din ele, ce e dincolo de balconul negru şi fără geamuri acum. Iar dincolo de toate acestea, blocul îşi continuă viaţa ca şi restul oraşului.
În toată nebunia din Bucureşti, cu claxoane, înjurături, sirene şi semafoare stricate cred că e singurul loc în care liniştea încă îţi mai poate face urechile să ţiuie, un loc pustiu şi ars în mijlocul traficului orei de vârf. Aproape că m-aş muta în gaura asta neagră.
Ps. De cele mai multe ori însă obiectele supravieţuiesc oamenilor. Rămân să fie date mai departe nu sub formă de obiecte (pentru că rolul lor s-a încheiat o dată cu dispariţia posesorului), ci ca nişte embleme ale trecerii timpului. Nişte jaloane printre care cei rămaşi încearcă să se strecoare fără să uite dar şi fără să privească înapoi.
"Mă simt atunci un martor trist al inevitabilei transformări a lucrurilor care se îmbracă într-o eternitate străină celor care le folosesc. Când le supravieţuiesc, se întorc la condiţia lor inutilă de obiecte şi toată magia, toată candoarea zboară ca o fantasmagorie incertă în faţa gravităţii trăirii." Sabato şi revelaţiile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu