Sunt multe faze în filme când "băieţii răi" (deşi băieţi e un termen generic pentru gangsteri burtoşi cu început de chelie) se pocăiesc, au un fel de revelaţie divină, o manifestare a sacrului în profan cum ar spune Eliade, şi îşi dau seama că au dus o viaţă plină de greşeli, care nu i-a condus nicăieri şi care a încetat să le mai ofere satisfacţii, care îi scârbeşte şi îi îndepărtează de adevărata lor menire, neînţeleasă şi ignorată până în acea clipă. Şi uite aşa pe ultima sută de metri, se lasă de furat maşini, de trafic cu droguri, de bătut oamenii cu bâta de baseball şi donează banii unui orfelinat sau îşi angajează un psihanalist să le rezolve complexele infantile, bine refulate până acum ceva vreme sub forma unui lansator de grenade M203.

Deşi nu fur maşini, nu fac trafic cu droguri şi nu bat oamenii cu bâta, îmi place să cred ca pot recunoaşte momentele decisive din viaţa unui om (omul fiind eu) atunci când au loc. L-aş numi chiar al şaselea simţ, dacă nu aş sti că simţurile nu au în general nici o legătură cu astfel de chestiuni halucinante, desi poate Pulp Fiction s-ar apropia. Cam la asta mă gândeam în timp ce aşteptam la ora 11.15 duminică noaptea un autobuz care să mă ducă trei staţii până casă, autobuz care din raţiuni misterioase nu mai apărea. În final nu a mai apărut deloc, dar nu asta e ideea. Ideea e că am alergat să prind două metrouri, în condiţiile în care alergatul nu este a doua mea natură, nu e nici măcar a treia, am urcat câte două scări o dată cu un ochi pe ceas şi celălalt pe geantă, am făcut un sprint magnific la stop ca să pot ateriza la timp în staţie, alături de un om beat care căuta gara şi două femei cu multe bagaje. Am reuşit până la urmă să ajung în Iancului la o oră rezonabilă, sau ceea ce credeam eu a fi rezonabil în condiţiile în care în staţie mai erau încă 10 oameni aşteptând acelaşi lucru (pentru neiniţiaţii în masoneria ratb, autobuzele se prespune că circulă până la 11.30).

Şi uite aşa, 10 oameni au stat timp de jumătate de oră aşteptând împreună, în cel mai înduioşător mod posibil ceva ce nu venea şi nu avea cum să vină pentru că nu exista. Toate autobuzele plecaseră deja departe, în ţara soarelui răsare unde domneşte pacea şi armonia, iar din piatră ţăşneşte lapte şi ulei de motor. Bineîneţeles, nici unul dintre oamenii din staţie nu ştia asta, deci nu ne rămânea decât să privim orbiţi de faruri în zare, cu ochii strânşi şi voinţa încordată, atenţi la fiecare semn şi dornici să ajungem mai repede acasă, sau poate nu atât de dornici, dar eu eram în mod clar pregătită să mă arunc în faţa unei maşini.

Într-un final apare de după colţ un autobuz, stă la stop, face curba, o ia spre noi, oamenii se aliniază ca la o lovitură liberă şi .... goool !, un autobuz complet gol pe care scria cursă specială şi care bineînţeles că nu a oprit. Treptat se apropia miezul nopţii, speranţa s-a evaporat împreună cu autobuzul fantomă, oamenii au început să o ia frumos spre casă pe jos, iar cei mai norocoşi s-au urcat în taxi. Eu am luat-o la pas alergător vreo 2 staţii, după care m-au cam lăsat plămânii şi am luat-o mai încet, uitându-mă ca un câine hăituit în toate părţile. Poate sunt eu paranoică, dar o plimbare prin Bucureşti la 12 noaptea nu e tocmai o plimbare cu trăsurica la umbra palmierului. Bucureştiul noaptea îmi inspiră un oraş asediat, în care toţi locuitorii se grăbesc să se încuie în casă şi să îşi bată scânduri în ferestre. Străzile pustii sunt cu atât mai sinistre cu cât ziua nu ai loc să respiri de coatele şi dioxidul de carbon al altora, iar faptul că eşti blocat într-o parte a oraşului fără nici un mijloc de transport, exceptând taxiurile e cu atât mai morbid.

Dincolo de toate detaliile minore menţionate, ţin totuşi să mulţumesc ratb-ului (sau absenţei lui) pentru această călătorie iniţiatică ce m-a făcut să înţeles fragilitatea şi unicitatea existenţei omeneşti (cum era aia cu trestia ?). Pentru că, nu ai trăit cu adevărat şi nu poţi preţui cu adevărat ceea ce ai până nu mergi la 12 noaptea prin această vale a plângerii numită Pantelimon, temându-te pentru viaţa, banii şi pielea ta. Şi nu poţi renaşte ca un om mai bun până ce nu ai fost alergat de o haită de 5 câini flămânzi cu de 10 ori mai multe picioare ca tine. Şi nu în ultimul rând, nu poţi înţelege vorbele Ecleziastului până nu ai aşteptat ceva inexistent. "O, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune." (Ecleziastul - 1,2)

Mulţumesc.