Cyberspace, a consensual hallucination experienced daily by billions of legitimate operators, in every nation, by children being taught mathematical concepts...A graphic representation of data abstracted from the bank of every computer in the human system. Unthinkable complexity. Lines of light ranged in the nonspace of the mind, clusters and constellations of data. Like city lights receding.
William Gibson
joi, 25 septembrie 2008
marți, 16 septembrie 2008
vineri, 12 septembrie 2008
Re:re:re:re
E 12 septembrie. Mai sunt două săptămâni şi începe facultatea. Eu n-am în continuare unde să stau. Ignoranţilor umanitari care au de gând să îmi vorbească de suferinţa victimelor lăsate fără acoperiş la casă sau fără vite în grajd de diferite calamităţi naturale, le sugerez să se sufoce încet, sau şi mai bine să apeleze la o agenţie imobiliară. De asemenea, celor care cred în bunătatea infinită şi superioritatea rasei umane asupra altor forme de viaţă le sugerez să apeleze într-o situaţie disperată la reprezentanţii acestei rase iluminate şi apoi să aştepte...şi să aştepte...şi să aştepte. Pentru că oricum asta e tot ce urmează să facă. Să aştepte şi să ia ţepe. Ţepe mai mici, ţepe mai mari, ţepe finuţe, ţepe grosolane, ţepe discrete, ba chiar ţepe imperceptibile dar bine plasate ca o unghie cu micoză în supa cremă. Poţi să o spui în cel mai drăguţ-dulce-tandru-cu-zbateri-de-gene-şi-ochi-peste-cap mod posibil, poţi chiar să nu o spui deloc cu iluzia că tăcerea îl menajează cumva pe celălalt, realitatea rămâne aceeaşi : o ţeapă e o ţeapă. Ai încasat-o, strângi din dinţi şi încerci să îţi smulgi cât mai discret penele din cur. Ăsta e momentul în care îţi dai seama că e greu să ajungi cocoş peste noapte.
Bineînţeles, urmează apoi etapa patetică a moblizării, în care îţi spui că trebuie totuşi să faci ceva, de fapt îţi repeţi obsesiv că trebuie să faci ceva rugându-te ca programarea neuro-lingvistică să nu fie doar o găselniţă folosită de americani ca să vândă mixere şi şosete. Evident după ce ai bătut la cap toţi oamenii cunoscuţi, jumătate din cei pe care îi ştii doar după nume şi câţiva pe care nu îi cunoşti dar cu care ai câteva materiale compromiţătoare numai bune de şantaj, începi să îţi dai seama că nu prea mai ai ce să faci. Din nou, celor care cred că o agenţie imobiliară este soluţia, le sugerez să se sufoce încet. Sau şi mai bine, să cumpere o casă, să afle că urmează să fie retrocedată, să afle că spaţiul trebuie eliberat în decurs de o săptămână, să se trezească cu patul, masa, canapeaua şi aragazul în stradă şi...să apeleze la o agenţie imobiliară. Eu una prefer să apelez la mafia siciliană.
În final, după ce ai sâcâit toţi oamenii cunoscuţi şi necunoscuţi fără nici un rezultat, după ce îţi dai seama că la cum merg lucrurile poţi la fel de bine să îţi iei cortul şi să îl amplasezi în faţa Parlamentului prefăcându-te că militezi pentru puii fără cap de la KFC ca să primeşti drept de campare gratuită, după ce ai dat telefoane, te-ai întâlnit cu diferite persoane, ai întrebat, te-ai asigurat, ai întrebat din nou, ai luat legătura cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de la grădiniţă sau din şcoala generală, oameni cărora nu le mai ţii minte numele de familie, ai dat smsuri, ai scris mesaje, ai dat buzzuri, te-ai scărpinat în fund...tot ce mai rămâne de făcut e să cauţi pe net.
Aşa că te apuci să cauţi pe cautcoleg.ro şi alte astfel de siteuri cu nume foarte sugestive unde garsonierele ajung să coste şi 800 de euro, iar o cameră la un cămin din Băneasa e 400. Bineînţeles, am găsit şi chestii mai ieftine, dar din păcate nu corespundeam cerinţelor (e prima dată când nu îmi pare rău că sunt o fire modestă) : "OFER LOCUINTA ZONA CENTRALA . LUX,UNEI TINERE INDEPENDETE FARA OBLIGATI . ASPECT FIZIC PLACUT ,MANIERATA. SOCIABILA,PENTRU PRIETENIE DE LUNGA DURATA. NU AM PETRENTI FINACIARE." Pe lângă anunţul pentru un coleg de garsonieră gay, sociabil şi neefeminat (din păcate iar nu corespund) am mai găsit următorul anunţ : "Caut cuplu,sau tineri casatoriti (altfel nu)!! Pentru cei interesati sa trimita o poza pe adresa ***. Daca pareti un cuplu dragut veti primi si un nr de tel pentru mai multe detalii. id mess ***"
Poate e doar mintea mea bolnavă, deşi nici măcar nu mă uit la ştiri şi nu citesc ziarele, dar nu ma pot abţine să nu îmi imaginez o tanti în capot cu aplicaţii florale, undeva în jur de 50 de ani, cu un nume de maximum 4 litere, gen Geta, care ascute un topor de tranşat carne în timp ce descarcă pozele viitoarelor victime într-un 3.8.6 cu pete de zacuscă. Adică, sincer acum...de ce neapărat cuplu ? Dacă prima explicaţie care ţi-a venit în minte nu a fost trafic de organe sau pornografie, ori ai emigrat de mult din România, eventual pe vremea în care drumul era doar dus iar dacă te întorceai o făceai la pachet, ori eşti foarte naiv.
Oricum ar fi, eu tot nu am unde să stau. Nu sunt plăcută, nu sunt manierată, nu sunt sociabilă, nu sunt gay şi nu sunt nici măcar căsătorită. Ce rămâne ?
Mafia siciliană.
Bineînţeles, urmează apoi etapa patetică a moblizării, în care îţi spui că trebuie totuşi să faci ceva, de fapt îţi repeţi obsesiv că trebuie să faci ceva rugându-te ca programarea neuro-lingvistică să nu fie doar o găselniţă folosită de americani ca să vândă mixere şi şosete. Evident după ce ai bătut la cap toţi oamenii cunoscuţi, jumătate din cei pe care îi ştii doar după nume şi câţiva pe care nu îi cunoşti dar cu care ai câteva materiale compromiţătoare numai bune de şantaj, începi să îţi dai seama că nu prea mai ai ce să faci. Din nou, celor care cred că o agenţie imobiliară este soluţia, le sugerez să se sufoce încet. Sau şi mai bine, să cumpere o casă, să afle că urmează să fie retrocedată, să afle că spaţiul trebuie eliberat în decurs de o săptămână, să se trezească cu patul, masa, canapeaua şi aragazul în stradă şi...să apeleze la o agenţie imobiliară. Eu una prefer să apelez la mafia siciliană.
În final, după ce ai sâcâit toţi oamenii cunoscuţi şi necunoscuţi fără nici un rezultat, după ce îţi dai seama că la cum merg lucrurile poţi la fel de bine să îţi iei cortul şi să îl amplasezi în faţa Parlamentului prefăcându-te că militezi pentru puii fără cap de la KFC ca să primeşti drept de campare gratuită, după ce ai dat telefoane, te-ai întâlnit cu diferite persoane, ai întrebat, te-ai asigurat, ai întrebat din nou, ai luat legătura cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de la grădiniţă sau din şcoala generală, oameni cărora nu le mai ţii minte numele de familie, ai dat smsuri, ai scris mesaje, ai dat buzzuri, te-ai scărpinat în fund...tot ce mai rămâne de făcut e să cauţi pe net.
Aşa că te apuci să cauţi pe cautcoleg.ro şi alte astfel de siteuri cu nume foarte sugestive unde garsonierele ajung să coste şi 800 de euro, iar o cameră la un cămin din Băneasa e 400. Bineînţeles, am găsit şi chestii mai ieftine, dar din păcate nu corespundeam cerinţelor (e prima dată când nu îmi pare rău că sunt o fire modestă) : "OFER LOCUINTA ZONA CENTRALA . LUX,UNEI TINERE INDEPENDETE FARA OBLIGATI . ASPECT FIZIC PLACUT ,MANIERATA. SOCIABILA,PENTRU PRIETENIE DE LUNGA DURATA. NU AM PETRENTI FINACIARE." Pe lângă anunţul pentru un coleg de garsonieră gay, sociabil şi neefeminat (din păcate iar nu corespund) am mai găsit următorul anunţ : "Caut cuplu,sau tineri casatoriti (altfel nu)!! Pentru cei interesati sa trimita o poza pe adresa ***. Daca pareti un cuplu dragut veti primi si un nr de tel pentru mai multe detalii. id mess ***"
Poate e doar mintea mea bolnavă, deşi nici măcar nu mă uit la ştiri şi nu citesc ziarele, dar nu ma pot abţine să nu îmi imaginez o tanti în capot cu aplicaţii florale, undeva în jur de 50 de ani, cu un nume de maximum 4 litere, gen Geta, care ascute un topor de tranşat carne în timp ce descarcă pozele viitoarelor victime într-un 3.8.6 cu pete de zacuscă. Adică, sincer acum...de ce neapărat cuplu ? Dacă prima explicaţie care ţi-a venit în minte nu a fost trafic de organe sau pornografie, ori ai emigrat de mult din România, eventual pe vremea în care drumul era doar dus iar dacă te întorceai o făceai la pachet, ori eşti foarte naiv.
Oricum ar fi, eu tot nu am unde să stau. Nu sunt plăcută, nu sunt manierată, nu sunt sociabilă, nu sunt gay şi nu sunt nici măcar căsătorită. Ce rămâne ?
Mafia siciliană.
Balada cuierului cu patru uşi
Agaţă-te de mine zise umeraşul, iar eu o să mă prefac că nu sunt agăţat de nimic.
joi, 11 septembrie 2008
vineri, 5 septembrie 2008
Să fie prea mult timp liber sau cartea pe care o citesc despre nou-născuţi abandonaţi în boxele de bagaje dintr-un Tokyo parţial distrus de experimente chimice secrete (dau o bere cu heliu celui care ghiceşte despre ce carte e vorba), oricum ar fi, se pare că una din aceste două variabile mi-a readus în atenţie o chestie pe care am observat-o de multe ori până acum dar la care nu m-am gândit niciodată serios (adică mai mult de 5 secunde şi fără să butonez televizorul în paralel).
Probabil foarte mulţi au văzut Rain Man sau au auzit despre aşa numiţii savanţi idioţi, persoane care suferă de o formă severă de autism dar care au abilităţi ieşite din comun în anumite domenii. Cu alte cuvinte, oameni care deşi au mari dificultăţi în a-şi încheia singuri şireturile reuşesc să calculeze în minte ecuaţii cu mai multe necunoscute decât numărul episoadelor din serialul Elodia. Persoane care se adaptează cu greu mediului înconjurător, incapabile să facă faţă micilor rutine de zi cu zi dar care nu au nici o problemă în a-ţi recita cartea de telefoane sau alte asemenea lucruri deosebit de înduioşătoare în lipsa lor de utilitate imediată. Oricum ar fi, termenul are în vedere oameni incredibil de talentaţi şi retardaţi deopotrivă, un fel de glumă bună a naturii care a ţinut să demonstreze că până şi atunci când o scrânteşte ţine să o facă totuşi cu stil şi cu un exces de autoironie.
Sunt sigură că mulţi dintre cei care au văzut Rain Man au avut reflexul de a vedea în autism mai degrabă un factor care amplifică sau chiar explică o serie de abilităţi extraordinare decât un accident nefericit care te împiedică să duci o viaţă normală. Inconştient sau poate dintr-o pornire de-a dreptul romantică (într-un fel mitul geniului neînţeles e doar o altă faţă a Cenuşăresei) oamenii au căpătat reflexul de a asocia dizabilitatea cu un talent ieşit din comun menit să compenseze grotescul inadaptării. Sigur, te-ai născut orb, nu ştii cum arată cei din jur, nu ştii nici măcar cum arăţi tu, trebuie să îi crezi mereu pe ceilalţi când îţi spun că îţi stă bine cu o nouă tunsoare, pentru tine un pantof e o noţiune abstractă dar nu-i nimic, ai talent muzical şi poţi să compui o sonată la patru mâini pe care să o cânţi legat la ochi. Nu poţi să mergi dar ai aptitudini pentru pictură, nu poţi să auzi dar faci cele mai reuşite machete ale Titanicului din chibrituri, nu poţi să vorbeşti dar poţi să balansezi zece mingii de cauciuc pe vârful nasului.
Oricum ar fi, există ceva în oameni care îi împinge să caute în permanenţă elementul lipsă, iar dacă acesta este imposibil de găsit trebuie căutat altul. E sadic într-adevăr să constaţi că legea compensaţiei nu funcţionează întotdeauna, de fapt, e şi mai sadic să îţi dai seama că ea nu este nici măcar o lege, iar dacă totuşi ar fi una , atunci clar e o lege românească pentru că se aplică complet arbitrar. Faptul că nu poţi să mergi, să vezi, să auzi, să vorbeşti nu îţi garantează în nici un fel faptul că, în schimb, o să poţi face altceva incredibil de bine, ceva care să echilibreze o balanţă defectă prin însăşi construcţia sa, care o să te facă asemenea celorlalţi, chiar dacă diferit, care o să te facă acceptat. Chiar şi un savant idiot poate fi acceptat atâta timp cât este recunoscut ca atare, atâta timp cât oamenii au un reper, un etalon, o scuză grandioasă pentru o greşeală regretabilă.
Probabil foarte mulţi au văzut Rain Man sau au auzit despre aşa numiţii savanţi idioţi, persoane care suferă de o formă severă de autism dar care au abilităţi ieşite din comun în anumite domenii. Cu alte cuvinte, oameni care deşi au mari dificultăţi în a-şi încheia singuri şireturile reuşesc să calculeze în minte ecuaţii cu mai multe necunoscute decât numărul episoadelor din serialul Elodia. Persoane care se adaptează cu greu mediului înconjurător, incapabile să facă faţă micilor rutine de zi cu zi dar care nu au nici o problemă în a-ţi recita cartea de telefoane sau alte asemenea lucruri deosebit de înduioşătoare în lipsa lor de utilitate imediată. Oricum ar fi, termenul are în vedere oameni incredibil de talentaţi şi retardaţi deopotrivă, un fel de glumă bună a naturii care a ţinut să demonstreze că până şi atunci când o scrânteşte ţine să o facă totuşi cu stil şi cu un exces de autoironie.
Sunt sigură că mulţi dintre cei care au văzut Rain Man au avut reflexul de a vedea în autism mai degrabă un factor care amplifică sau chiar explică o serie de abilităţi extraordinare decât un accident nefericit care te împiedică să duci o viaţă normală. Inconştient sau poate dintr-o pornire de-a dreptul romantică (într-un fel mitul geniului neînţeles e doar o altă faţă a Cenuşăresei) oamenii au căpătat reflexul de a asocia dizabilitatea cu un talent ieşit din comun menit să compenseze grotescul inadaptării. Sigur, te-ai născut orb, nu ştii cum arată cei din jur, nu ştii nici măcar cum arăţi tu, trebuie să îi crezi mereu pe ceilalţi când îţi spun că îţi stă bine cu o nouă tunsoare, pentru tine un pantof e o noţiune abstractă dar nu-i nimic, ai talent muzical şi poţi să compui o sonată la patru mâini pe care să o cânţi legat la ochi. Nu poţi să mergi dar ai aptitudini pentru pictură, nu poţi să auzi dar faci cele mai reuşite machete ale Titanicului din chibrituri, nu poţi să vorbeşti dar poţi să balansezi zece mingii de cauciuc pe vârful nasului.
Oricum ar fi, există ceva în oameni care îi împinge să caute în permanenţă elementul lipsă, iar dacă acesta este imposibil de găsit trebuie căutat altul. E sadic într-adevăr să constaţi că legea compensaţiei nu funcţionează întotdeauna, de fapt, e şi mai sadic să îţi dai seama că ea nu este nici măcar o lege, iar dacă totuşi ar fi una , atunci clar e o lege românească pentru că se aplică complet arbitrar. Faptul că nu poţi să mergi, să vezi, să auzi, să vorbeşti nu îţi garantează în nici un fel faptul că, în schimb, o să poţi face altceva incredibil de bine, ceva care să echilibreze o balanţă defectă prin însăşi construcţia sa, care o să te facă asemenea celorlalţi, chiar dacă diferit, care o să te facă acceptat. Chiar şi un savant idiot poate fi acceptat atâta timp cât este recunoscut ca atare, atâta timp cât oamenii au un reper, un etalon, o scuză grandioasă pentru o greşeală regretabilă.
Adevărul însă e rareori grandios şi deseori regretabil. La fel ca majoritatea oamenilor normali, marea majoritate a oamenilor cu dizabilităţi sunt persoane lipsite de vreun talent remarcabil. În mod ironic, persoane ieşite din comun prin handicapul lor, devin cât se poate de comune prin asemănarea lor cu 99% din indivizii care populează planeta, total imposibil de distins între ei, oameni care muncesc, aleargă, dorm, mestecă dar care, până la urmă, când se va trage linie (când va mai fi şi linia asta?!) nu vor conta. Dacă credeai că e nasol să fii comun, gândeşte-te la oamenii care şi-ar dori să fie ca toţi ceilalţi dar nu sunt pentru că sunt prea comuni. Într-un acces de disperare Eugen Ionescu se întreba undeva prin jurnalul lui cum se poate trăi fără har. Uite că se poate.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
