De câteva zile domnul Nu simte o dorinţă acută de a se da cu capul de ceva. Cu toate acestea, domnul Nu ştie că senzaţia fizică de a se da cu capul de ceva nu are nimic de a face cu această misterioasă şi stăruitoare dorinţă, care, într-un mod neînţeles, îşi este sieşi suficientă. Poate că această dorinţă a domnului Nu de a se da cu capul de ceva este singura dorinţă din lume care poartă în sine propria împlinire. Domnul Nu ştie că orice gest ar fi inutil, iar asta îi aduce o nespusă alinare şi o durere de cap.

Ştiu că sunt în vacanţă, dar evidenţa că am colegi cretini nu ţine cont de momentul anului. Există o modă printre oamenii nebăgaţi în seamă să se alinte singuri, probabil Freud ar găsi o explicaţie mai bună pentru ceva ce eu nu pot decât să constat. Una e să ai părinţi nebuni care să îţi dea un nume penibil menit să te urmărească toată viaţa iar lumea să te întrebe din politeţe dacă e poreclă şi alta e să îţi alegi singur şi nesilit de nimeni un astfel de nume pe un forum public. Ca să nu pară că e vreo conspiraţie am ales doar câteva dintre numele celor care au intrat pe forumul facultăţii astăzi. Rog răbdare şi eventual o explicaţie de natură psihanalitică (interzis firilor sensibile, măcinate de îndoieli şi temeri cu privire la bunul mers al lumii şi al raţiunii în general).

Danutza
Irinutzsa
Deea Pufu
Bubulici
Laurici
Sabynutza
Ancutza10
Miezurik
Zizik
Skumpika
Aditzaaa
Myk
Panselutza
Crinutza
Mihaelush
Lolik
Andreutza
Kmytzu
Adeluzaaa
Dedelina
Micutza88

Halt mich fest

Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut sau pilot de curse sau inventator nebun cu părul zburlit şi cearcăne care râde singur şi are în mod obligatoriu un poster cu Einstein deasupra patului (nu ştiu câţi vor ultima chestie dar nu contează). În general vrei să fii şi gata. Eforturile, munca asiduă, cunoştinţele practice, tenacitatea, rezistenţa fizică şi psihică necesare să faci faţă momentului în care racheta decolează şi ţie îţi zboară fălcile pe lîngă cap sau îţi explodează un motor sunt neimportante. Ideea că trebuie să faci ceva practic ca să ajungi astronaut este nu doar inexistentă, ci de neconceput, iar asta nu la modul isteric şi revoltat, ci la modul sincer, dezinvolt şi împăcat cu sine, aşa cum nimeni nu ar crede că în realitate oamenii care lucrează la bancă poartă costum de balerină şi au o baghetă magică. Nici măcar problema talentului sau a aptitudinilor nu se pune, pentru că, fiind atât de mic, nu ai avut timp să o dai în bară, deci, virtual, toate drumurile îţi sunt deschise.

Problema intervine însă când nu mai e de ajuns să vrei. E momentul în care oamenii încetează să se mai entuziasmeze de dorinţele tale sau să le considere drăgălaşe, pufoase sau dimpotrivă, semnele de bun augur ale unei firi hotărîte (nu e puţin lucru la 4 ani să ştii ce vrei). Planurile tale de viitor încep să scârţâie şi nu neapărat pentru că nu ai mai vrea la fel de mult să fii astronaut, dar pentru că nu ai dovedit-o. E momentul în care afli că toate cuvintele au un preţ şi nu e uşor să deţii unul din ele, pentru că oamenii sunt zgârciţi când vine vorba de a-i investi pe ceilalţi cu un cuvânt (să ne gândim doar la titlurile nobiliare). Nimeni nu te va numi astronaut până cînd nu vei dovedi că eşti capabil să fii astronaut, iar oricât de banal ar suna asta, drumul de la a vrea şi a fi e nu doar lung ci şi obositor şi oboseala e primul semn că ai cam crescut. Dezamăgirile vin pe urmă, pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz.

Red never looked so good

Un altfel de labirint. E greu sa iesi din pielea ta.

Turistu` şi grătaru` - o fabulă fără morală

Pentru că e cald şi pentru că nu m-am mai enervat de mult, m-am hotărât să scriu despre turiştii români, dar nu orice turişti, ci cei cu care am venit în contact (în doze moderate din fericire pentru karma mea) în ultimele zile. Deşi m-am referit la ei la plural, respectând toate rigorile acordului şi ale gramaticii, ideea că ar exista un anumit grad de varietate sau diversitate în ceea ce priveşte tipologia umană a turiştilor este cât se poate de înduioşător de greşită. Turistul nu este, turistul sunt, pentru că la urma urmei nu vorbim de mai mulţi turişti, ci de unul singur multiplicat până la indigestie. Spun indigestie pentru că asta pare a fi principala preocupare de vacanţă a tuturor turiştilor pe care i-am întâlnit în decurs de o săptămână.

Aşa cum Sabato le reproşa femeilor că dacă ar putea ar căra toată casa după ele din dorinţa inconştientă de a crea un mediu familiar şi protector oriunde se duc, la fel şi turistul îşi cară după el grătarul din dorinţa de a nu uita că e în vacanţă. Grătarul încetează astfel să mai fie un simplu de grilaj de fier ruginit pe care sfârâie diferite organe de animale moarte şi devine un adevărat fenomen social. Grătarul este un reflex condiţionat, el are rolul de a-i aminti turistului că libertatea are miros de fum şi gust de cotlet, un tărâm al făgăduinţei în care nimeni nu îţi mai reproşează că arde, că pute sau că pătează. Grătarul este luxul la îndemâna oricui, un fel de reclamă la bere cu muzică clasică pe fundal, bucuria omului scăpat de la bloc care se vede stăpân pe ditamai tarlaua de iarbă şi copaci şi cel mai important...fără vecini.

Faptul că turistul a cheltuit bani, energie şi benzină să plece de acasă şi să străbată drumul până la destinaţie nu înseamnă că destinaţia are vreo importanţă. Exceptând ritualul grătarului turistului nu prea îi pasă unde se află pentru simplul fapt că nu iese din casă. Mediul înconjurător are pentru turist exact rolul pe care i-l spune numele, adică să îl înconjoare pe el şi pe grătar. Singurele momente în care mediul înconjurător ridică probleme sunt cele în care drumul nu permite accesul maşinii până la biliardul din sat. În cazurile excepţionale în care căldura îl goneşte afară din cameră la umbra plopului bătrân, turistul nu vine niciodată singur. De cele mai multe ori este însoţit de o sticlă de plastic cu vin sau ţuică şi de un număr din Cancan pe care îl răsfoieşte manifestându-şi îngrijorarea pentru viitorul ţării şi pentru şlapii cancerigeni (mai nou şlapii pot provoca nu numai bătături, ciuperci şi rupturi de ligament , ci şi cancer).

Există şi situaţii nefericite în care pe lângă familia clasică de turişti, te poţi întâlni cu un turist proaspăt căsătorit cu o turistă şi însoţiţi de naşii lor turişti. În acest caz se recomandă evitarea oricărui contact vizual direct ce ar putea fi interpretat ca o licărire de interes. În caz contrar, vei fi asaltat pe propria răspundere de o avalanşă de albume cartonate cu poze de la nuntă : mireasa pe scaun, mireasa în faţa casei, mireasa cu naşii, mireasa tăind tortul, mireasa făcând cu mâna, mireasa scoţându-şi ciorapul, mireasa pozând în faţa unui boschet. Exceptând faptul că pozele sunt repetitive până la manie, ca şi cum cineva ar fi încercat să reconstituie în imagini viaţa unui cuplu de manelişti din secolul XXI pentru un studiu istoriografic, rochiile oribile, sarmalele şi zorzoanele tipice de nuntă te fac să îţi reconsideri destinaţia vacanţei de anul viitor. Bineînţeles, treaba cu reconsideratul e o pură copilărie, pentru că, aşa cum ziceam turistul nu este, turistul sunt, adică turistul e mai mulţi şi mai mulţi ăştia sunt cam peste tot, că nu degeaba e turistul unul...unul şi bun.

Nasuri şi dimensiuni

Pe undeva pe la sfârşitul secolului XIX, pe vremea când mersul cu trenul era încă semn de emancipare, iar cei care foloseau trăsura erau consideraţi reacţionari şi primitivi, o piedică în calea progresului şi inferiori moral cumpărătorilor de bilet, Charles Howard Hinton nu mergea nici cu trenul, nici cu trăsura, el prefera călătoria în timp. Cu un tată feminist şi câte o soţie pentru fiecare dimensiune temporală, lux ce i-a prilejuit o vizită la închisoare pentru bigamie, inventator al lansatorului automat de mingii de baseball, filantrop rătăcitor şi eseist, Hinton publica în 1880 primul articol referitor la a patra dimensiune urmat de volumul cu acelaşi nume. În stilul extravagant specific lucrurilor care nu se mănâncă, nu se folosesc pe post de cuier şi în general nu au nici o utilitate imediată, cartea a fost vândută împreună cu un set de 81 de cuburi colorate, menite să îi permită cititorului să gândească cvadridimensional (această încercare de a depăşi condiţionarea tridimensională îmi aduce aminte de animaţiile clasice în care personajul sare direct de pe foaia de hârtie pe birou şi eventual îşi muşcă de nas creatorul). În altă ordine de idei, legenda spune că Borges s-ar fi jucat cu aceste cuburi în copilărie, fapt ce nu ar fi de mirare având în vedere că Charles Howard Hinton apare menţionat în nuvela Tlon, Uqbar, Orbis Tertius.



Demnă de o plecare în a patra dimensiune, moartea lui Charles Howard Hinton a intervenit hotărâtor în timpul unui toast în cinstea femeilor-filosof, moment în care Hinton "a căzut mort", aşa cum relatează foarte poetic Washington Post. O dovadă în plus că femeile în filosofie sunt mortale indiferent de dimensiunea nasului.

Hoffmann says

Răul de maşină e extatic. Cine mai are nevoie de bicicletă.

Fly on

Am fost zilele trecute în Vamă, ceea ce, pentru cei care mă cunosc, echivalează cu un fel de copiii apocalipsei versus copiii indigo sau a doua venire a lui Iisus pe pământ, oricum ceva cel puţin dubios şi de neînţeles chiar şi pentru mine (presupunând că acţiunile mele au de obicei un minim de raţionalitate). Ultima dată când am zis că nu mai merg în Vamă (celelalte dăţi nu le mai ţin minte) era frig şi ploua iar eu mă refugiasem sub o umbrelă de stuf, gata să trădez idealul nudisto-ecologico-poetic pentru o bucată pragmatică de ciment drept acoperiş şi nişte material sintetic antivânt. Până la urmă am prins loc la o terasă, unde am băut aceeaşi băutură timp de 5 ore aşteptând răsăritul şi primul maxi taxi înapoi cu promisiunea de a nu mai reveni niciodată. Însă, consecvenţa mea demnă de o cauză mai bună, a decis acum câteva zile că masochismul de vacanţă e din nou la modă şi spre surprinderea mea încă nu regret. În afara sezonului de vârf, a stufului şi a diferitelor evenimente Vama este un loc decent şi liniştit, de unde poţi cumpăra peşte proaspăt sau te poţi distra păcălindu-l pe nenea cu borsetă că ai plătit deja şezlongul pe care, grăbit, se pregăteşte să ţi-l sustragă de sub fund.



Însă, toate aceste delicii estivale pălesc în comparaţie cu elementul de rezistenţă, figura centralizatoare, emblema triumfală...carpeta cu căprioare, lângă care am avut ocazia să adorm în fiecare seară (propun scoaterea pe piaţă după acelaşi model a corturilor cu carpetă). Deşi nu se ridică la nivelul răpirii din serai, cerbul cu faţă de om şi coarne în formă de dreaduri care trona în centrul carpetei şi căprioarele ca nişte nimfe suspuse cu picioare strâmbe made my day/night. Pe acelaşi perete se găsea şi un obiect de natură incertă având aparent o triplă funcţionalitate, pe care am redus-o însă după o analiză mai atentă la rolul de icoană/ancoră (deşi ipoteza termometrului nu era chiar de lepădat). And last but not least, tabloul de nuntă al proprietarilor urmărind de pe peretele opus încercarea disperată de a ascunde vaza cu flori de plastic în dulap. Din păcate am uitat să scot florile când am plecat, aşa că nu-mi rămâne decât să sper că nu voi fi suspectată de cine ştie ce gânduri necurate. Toate acestea adăugate unei discuţii la 4 dimineaţa despre semnificaţiile motanului din Alice în Ţara Minunilor, care apropo semnifică puterea totalitară, vin să completeze salata de Trainspotting and surrrrrealismo.