Era o vreme când lumea de afară nu exista, o perioadă în care conştiinţa mea de mic animal de grotă nu putea percepe mai mult de 4-5 persoane deodată, iar ălea erau toate rude. Nici timpul nu prea exista pentru că nu trebuia să ajung niciodată nicăieri, eram cel mult plimbată de colo colo de o voinţă exterioară mie şi depusă în siguranţă la loc. Ştiam că există o lume dincolo de cada în care mă prefăceam că vând borş în sticle goale de şampon sau de găleata roşie din plastic pe care stăteam când măzgăleam, dar lumea asta nu prea prezenta interes.

Eram autosuficientă, sau self-sufficient cum zice englezul, o calitate care încă mă fascinează oriunde o întâlnesc. Lumea nu înceta să se învârtă fără mine şi asta nu pentru că aş fi fost prea modestă, ci pentru că pur şi simplu nu mă gândeam că lumea se învârte. Nu simţeam că pierd nimic dacă nu ies din casă, pentru că nu mă gândeam că ar fi ceva de pierdut. Nu îmi spuneam cu ciudă că lucrul cel mai important din viaţa mea s-ar putea întâmpla tocmai azi când m-am decis să mă baricadez şi să nu mai ies niciodată afară. De fapt, nu exista nici o linie care să separe radical şi definitiv afară de înăuntru, pentru că "afară" exista cel mult ca decor sau peisaj, nu o lume în care se întâmplă lucruri. "Afară" era ca o bucată de carton pe care cineva desenase la repezeală nişte blocuri şi o lipise de geam ca să am la ce să casc gura şi să nu mai dau din picioare. "Afară" nu mă putea împiedica să vând borş şi poate că, în autismul meu, aveam dreptate.