Turistu` şi grătaru` - o fabulă fără morală

Pentru că e cald şi pentru că nu m-am mai enervat de mult, m-am hotărât să scriu despre turiştii români, dar nu orice turişti, ci cei cu care am venit în contact (în doze moderate din fericire pentru karma mea) în ultimele zile. Deşi m-am referit la ei la plural, respectând toate rigorile acordului şi ale gramaticii, ideea că ar exista un anumit grad de varietate sau diversitate în ceea ce priveşte tipologia umană a turiştilor este cât se poate de înduioşător de greşită. Turistul nu este, turistul sunt, pentru că la urma urmei nu vorbim de mai mulţi turişti, ci de unul singur multiplicat până la indigestie. Spun indigestie pentru că asta pare a fi principala preocupare de vacanţă a tuturor turiştilor pe care i-am întâlnit în decurs de o săptămână.

Aşa cum Sabato le reproşa femeilor că dacă ar putea ar căra toată casa după ele din dorinţa inconştientă de a crea un mediu familiar şi protector oriunde se duc, la fel şi turistul îşi cară după el grătarul din dorinţa de a nu uita că e în vacanţă. Grătarul încetează astfel să mai fie un simplu de grilaj de fier ruginit pe care sfârâie diferite organe de animale moarte şi devine un adevărat fenomen social. Grătarul este un reflex condiţionat, el are rolul de a-i aminti turistului că libertatea are miros de fum şi gust de cotlet, un tărâm al făgăduinţei în care nimeni nu îţi mai reproşează că arde, că pute sau că pătează. Grătarul este luxul la îndemâna oricui, un fel de reclamă la bere cu muzică clasică pe fundal, bucuria omului scăpat de la bloc care se vede stăpân pe ditamai tarlaua de iarbă şi copaci şi cel mai important...fără vecini.

Faptul că turistul a cheltuit bani, energie şi benzină să plece de acasă şi să străbată drumul până la destinaţie nu înseamnă că destinaţia are vreo importanţă. Exceptând ritualul grătarului turistului nu prea îi pasă unde se află pentru simplul fapt că nu iese din casă. Mediul înconjurător are pentru turist exact rolul pe care i-l spune numele, adică să îl înconjoare pe el şi pe grătar. Singurele momente în care mediul înconjurător ridică probleme sunt cele în care drumul nu permite accesul maşinii până la biliardul din sat. În cazurile excepţionale în care căldura îl goneşte afară din cameră la umbra plopului bătrân, turistul nu vine niciodată singur. De cele mai multe ori este însoţit de o sticlă de plastic cu vin sau ţuică şi de un număr din Cancan pe care îl răsfoieşte manifestându-şi îngrijorarea pentru viitorul ţării şi pentru şlapii cancerigeni (mai nou şlapii pot provoca nu numai bătături, ciuperci şi rupturi de ligament , ci şi cancer).

Există şi situaţii nefericite în care pe lângă familia clasică de turişti, te poţi întâlni cu un turist proaspăt căsătorit cu o turistă şi însoţiţi de naşii lor turişti. În acest caz se recomandă evitarea oricărui contact vizual direct ce ar putea fi interpretat ca o licărire de interes. În caz contrar, vei fi asaltat pe propria răspundere de o avalanşă de albume cartonate cu poze de la nuntă : mireasa pe scaun, mireasa în faţa casei, mireasa cu naşii, mireasa tăind tortul, mireasa făcând cu mâna, mireasa scoţându-şi ciorapul, mireasa pozând în faţa unui boschet. Exceptând faptul că pozele sunt repetitive până la manie, ca şi cum cineva ar fi încercat să reconstituie în imagini viaţa unui cuplu de manelişti din secolul XXI pentru un studiu istoriografic, rochiile oribile, sarmalele şi zorzoanele tipice de nuntă te fac să îţi reconsideri destinaţia vacanţei de anul viitor. Bineînţeles, treaba cu reconsideratul e o pură copilărie, pentru că, aşa cum ziceam turistul nu este, turistul sunt, adică turistul e mai mulţi şi mai mulţi ăştia sunt cam peste tot, că nu degeaba e turistul unul...unul şi bun.