Nasuri şi dimensiuni

Pe undeva pe la sfârşitul secolului XIX, pe vremea când mersul cu trenul era încă semn de emancipare, iar cei care foloseau trăsura erau consideraţi reacţionari şi primitivi, o piedică în calea progresului şi inferiori moral cumpărătorilor de bilet, Charles Howard Hinton nu mergea nici cu trenul, nici cu trăsura, el prefera călătoria în timp. Cu un tată feminist şi câte o soţie pentru fiecare dimensiune temporală, lux ce i-a prilejuit o vizită la închisoare pentru bigamie, inventator al lansatorului automat de mingii de baseball, filantrop rătăcitor şi eseist, Hinton publica în 1880 primul articol referitor la a patra dimensiune urmat de volumul cu acelaşi nume. În stilul extravagant specific lucrurilor care nu se mănâncă, nu se folosesc pe post de cuier şi în general nu au nici o utilitate imediată, cartea a fost vândută împreună cu un set de 81 de cuburi colorate, menite să îi permită cititorului să gândească cvadridimensional (această încercare de a depăşi condiţionarea tridimensională îmi aduce aminte de animaţiile clasice în care personajul sare direct de pe foaia de hârtie pe birou şi eventual îşi muşcă de nas creatorul). În altă ordine de idei, legenda spune că Borges s-ar fi jucat cu aceste cuburi în copilărie, fapt ce nu ar fi de mirare având în vedere că Charles Howard Hinton apare menţionat în nuvela Tlon, Uqbar, Orbis Tertius.



Demnă de o plecare în a patra dimensiune, moartea lui Charles Howard Hinton a intervenit hotărâtor în timpul unui toast în cinstea femeilor-filosof, moment în care Hinton "a căzut mort", aşa cum relatează foarte poetic Washington Post. O dovadă în plus că femeile în filosofie sunt mortale indiferent de dimensiunea nasului.