Halt mich fest

Pe la 4-5 ani vrei să fii astronaut sau pilot de curse sau inventator nebun cu părul zburlit şi cearcăne care râde singur şi are în mod obligatoriu un poster cu Einstein deasupra patului (nu ştiu câţi vor ultima chestie dar nu contează). În general vrei să fii şi gata. Eforturile, munca asiduă, cunoştinţele practice, tenacitatea, rezistenţa fizică şi psihică necesare să faci faţă momentului în care racheta decolează şi ţie îţi zboară fălcile pe lîngă cap sau îţi explodează un motor sunt neimportante. Ideea că trebuie să faci ceva practic ca să ajungi astronaut este nu doar inexistentă, ci de neconceput, iar asta nu la modul isteric şi revoltat, ci la modul sincer, dezinvolt şi împăcat cu sine, aşa cum nimeni nu ar crede că în realitate oamenii care lucrează la bancă poartă costum de balerină şi au o baghetă magică. Nici măcar problema talentului sau a aptitudinilor nu se pune, pentru că, fiind atât de mic, nu ai avut timp să o dai în bară, deci, virtual, toate drumurile îţi sunt deschise.

Problema intervine însă când nu mai e de ajuns să vrei. E momentul în care oamenii încetează să se mai entuziasmeze de dorinţele tale sau să le considere drăgălaşe, pufoase sau dimpotrivă, semnele de bun augur ale unei firi hotărîte (nu e puţin lucru la 4 ani să ştii ce vrei). Planurile tale de viitor încep să scârţâie şi nu neapărat pentru că nu ai mai vrea la fel de mult să fii astronaut, dar pentru că nu ai dovedit-o. E momentul în care afli că toate cuvintele au un preţ şi nu e uşor să deţii unul din ele, pentru că oamenii sunt zgârciţi când vine vorba de a-i investi pe ceilalţi cu un cuvânt (să ne gândim doar la titlurile nobiliare). Nimeni nu te va numi astronaut până cînd nu vei dovedi că eşti capabil să fii astronaut, iar oricât de banal ar suna asta, drumul de la a vrea şi a fi e nu doar lung ci şi obositor şi oboseala e primul semn că ai cam crescut. Dezamăgirile vin pe urmă, pentru că nu degeaba te naşti hotărât şi sfârşeşti confuz.