Somnul de după-amiază şi alţi demoni

Puţine lucruri din lume, şi când spun puţine mă gândesc la o gamă restrânsă de halucinogene şi alte substanţe din aceeaşi categorie, se pot compara cu somnul de după-amiază. Ca un narcoman niciodată vindecat pe deplin, am renunţat şi apoi revenit în mod constant la acest viciu, în special în zilele plictisitoare de vară. Ironia face ca acest somn să nu fie nici măcar odihnitor sau relaxant, dar, printr-o ciudată întorsătură a sorţii, meditaţia la orizontală asupra unei ştiri privind fraudele de la bac sau asupra genezei speciei umane, se transformă în 90% din cazuri într-o pierdere a cunoştinţei de până la 2-3 ore. De aceea, nici nu sunt sigură dacă somn este termenul potrivit pentru această starea cataleptică, singura alternativă decentă la sictirul unei zile interminabile. Greşit. Absolut greşit. Greşit la modul în care numai un lucru vital şi prost înţeles poate da peste cap o lume întreagă, greşit la modul în care oamenii încă mai credeau cu secole în urmă că pământul este plat iar soarele e doar de decor.

Cum spuneam, somnul de după-amiază nu aduce nici o satisfacţie, ba mai mult, aş putea spune că înrăutăţeşte şi amplifică aproape toate stările pe care le aveai înainte să adormi. Dacă te-ai culcat plictisit, te trezeşti într-o apatie vecină cu retardul, dacă te-ai culcat deprimat, te trezeşti cu o dorinţă acută de a muri sufocat cu monoxid de carbon, dacă ai adormit gândindu-te că trăieşti degeaba şi nimic din ceea ce speri nu se va realiza pentru că în general speranţele nu se întemeiază pe fapte, te trezeşti sigur de asta. Singura nedumerire care persistă este de ce ar prefera totuşi cineva să doarmă după-amiaza.

Cred că în final păcăleala stă în cele câteva momente molcome, de dulce uitare de sine care preced coma şi pentru care vicioşii din toate colţurile lumii îşi vând sufletul. Acele câteva clipe în care zgomotele se estompează, contururile se şterg, corpul devine mai greu, împovărat însă cu o greutate care nu se simte, venind parcă din interior. Şi apoi...uitarea, pornită din adâncuri, treptat, insesizabil, aşa cum te laşi furat de gânduri şi de ritmul din ce în ce mai liniştit al respiraţiei. Cea mai blândă dintre uitări, mai blândă decât intransigenta amnezie sau diabolicele halucinogene, insinuantă şi răbdătoare, aşteptând să te pierzi singur prin jungla de gânduri, pentru a-ţi da apoi lovitura de graţie.

Însă pentru toate acestea, ca şi pentru marea majoritate a lucrurilor bune din viaţă, inclusiv a petrecerilor cu multă băutură, există momentul trezirii sau al unei pseudotreziri, pentru că, după somnul de după-amiză, nimeni nu este cu adevărat treaz, cel puţin o bună perioadă (observaţie aplicabilă cu uşurinţă şi în cazul mahmurelii). Adevărul e că somnul de după-amiază este una dintre cele mai încăpăţânate forme de a abdica de la statutul de fiinţă conştientă. După un somn de două ore, te trezeşti buimac, aproape bolnav, incapabil să regăseşti ritmul firesc al lucrurilor, neajutorat, paraplegic, cufundat încă cu un picior în groapa demonilor de după-amiază în timp ce cu o mână te ancorezi tare de aşternuturi.

Mă duc să dorm.