Heineken draft

Poate că incoerenţa chiar e singura formă de sinceritate acceptată şi acceptabilă, poate ar trebui să scriem aşa cum respirăm, haotic şi precipitat, ca un cardiac, ca un bolnav pulmonar, ca un romancier rus pe patul de moarte care nu a scris un rând în viaţa lui dar e totuşi romancier prin simplul fapt de a fi rus. Poate că moartea unui bolnav pulmonar e mai bună decât o peşteră goală. Poate o opţiune e mai bună decât nici o opţiune, chiar dacă dintre zecile de mărci de bere tu alegi Heineken draft. Iar dacă totul e manipulare, dacă singura opţiune posibilă e oricum Heineken draft, mă va împiedica oare asta să îmi savurez berea ?

Pentru că dincolo de toate astea, vine un moment când iepurele totem rămâne fără baterii, când oamenii îşi strâng scaunele pliante de pescuit şi se duc acasă, gata pentru o nouă zi de terapie. Şi atunci nu îţi rămâne decât să te imaginezi un Bergman copil închis în dulap, cu degetele strivite şi mintea bântuită, dar Bergman e bătrân şi nu te mai iubeşte, ocupat să îţi regizeze moartea de la înălţimea şemineului său rusesc pe cea mai pustie dintre insule.

Sunt momente când ştiaţi că devine mai mult decât o întrebare retorică şi îşi vine să răspunzi ca ecoul enervant din peşteră nu ştiam, nu ştiam. Sunt momente când ţi-ai dori ca peştera să aibă o uşă pe care să o trânteşti până cade destulă tencuială încât să acopere golurile indecente de memorie. Dar ce ar fi o peşteră cu uşă decât un alt dulap. Un dulap care ar strivi mai mult decât degete.