lehamite. ce cuvânt frumos.

10 motive să te întorci în timp şi să nu te duci (din seria Vasileeeee, de ce te-ai dus tu Vasileeee, Vasileee m-ai lăsat cu cinci copii) :

- e la mnac

- e la mnac

- e la mnac (deja 3 motive destul de bune să stai acasă în loc să dai 7 lei pe o apă plată, să ai de ales doar între Cola, apă şi bere în condiţiile în care încerci să te laşi de sucuri carbogazoase rezultate din sifon şi zahăr, nu te omori după bere şi deja ai dat 7 lei pe o apă)

- e la mnac (să nu uităm de jandarmi, controale, percheziţii şi altele chestii de genu` care te fac, în ansamblu, să te simţi ca un deţinut politic, sau oricum ca un om foarte rău şi periculos al cărui unic scop e să arunce în aer guvernul şi o dată cu el întreg patrimoniul de artă contemporană al ţării)

- urmează să dai 45 de lei ca să stai pe jos (la fel ca în Evul Mediu, scaunele par a fi un lux extravagant, sau dimpotrivă, un detaliu prea burghez pentru lustruitorii de parchete contemporani)

- urmează să înţepeneşti, să te tragă curentul şi pe ansamblu să te ridici după câteva ore (dacă mai poţi) complet anchilozat, moment în care începi să invidiezi nevertebratele

- te vei simţi înconjurat invariabil de găini hipnotizate care privesc toate în aceeaşi direcţie, la nişte linii proiectate pe pereţi cu ajutorul unui grătar şi a unei lămpi.

- dacă îţi laşi haina pe jos, pentru că, surpriză, nu ai unde în altă parte, va fi călcată în picioare

- se va găsi oricînd cineva care să stea în picioare în faţa ta în timp ce tu stai pe jos

- one word : MoHa

10 motive să te duci şi să te prefaci că ţi-a plăcut :

- poţi să îţi arăţi hainele comandate de pe net croşetate de un trib din Islanda

- ai şansa să devii al doilea Andy Warhol cu 15 minute în plus de celebritate

- poţi să porţi cele mai hidoase combinaţii de culori şi cei mai oribili ochelari care îţi fac ochi de bufniţă

- poţi să etalezi cel mai grotesc breton fără ca nimeni să suspecteze că de fapt porţi cască de protecţie

- poţi să porţi pulovere scămoşate şi rochii cu imprimeuri florale fără să îţi fie teamă că cineva se va oferi să te treacă strada

- poţi să declari că asculţi de mult tot ce se aude

- poţi să cunoşti oameni speciali

- poţi să faci umbre pe pereţi sau să pui coarne oamenilor

- poţi să te porţi ca un retardat

- poţi să aluneci pe fund de colo colo

life in the Middle Ages

"The Normans, at first, built castles of wood. In the early 12th century stone replaced them. Living in a stone castle was more comfortable as it was warmer and drier than a wooden dwelling. In the towns wealthy merchants began living in stone houses. The first ordinary people to live in stone houses were Jews. They had to live in stone houses for safety." (Haha. Sadic.)

Aşa a murit obişnuinţa de a arunca primul cu piatra.

"Dostoevsky`s Idiot, Prince Lyov Myshkin, has often been compared with Christ. Of course such a comparison can be made. One can compare with the Saviour every man who lays bare magical truth, who no longer separates thought from life, and, who on that account lives a life of solitude among hostile neighbours. From that point of view there seems to be no great likeness between Myshkin and Jesus. Only one trait in Myshkin's character, but that an important one, appears to me as Christlike. I allude to his timid, morbid purity. The secret fear of sex and of procreation is a trait which must be reckoned with in the message of Christ for it plays a distinct part in his world mission. Even the superficial portrait of Jesus by Renan does not entirely overlook this feature.

But it is curious--little as I sympathize with the constant comparison between Myshkin and Christ--that I also see the two intermingled in some strange fashion. This occurred to me only latterly and in connexion with a point of comparative insignificance. It came into my mind one day, while I was thinking of the Idiot, that my first thought of him was always an apparently secondary one. in the first flash of my imagination, I always see him in one particular minor side-scene, in itself not specially significant. And so it is with Christ. When any association suggests to me a presentation of Jesus or when the word of Christ meets my ear or my eye, then I never see Him on the Cross or in the desert, or as a miracle-worker or as a raiser of the dead. I see Him in that moment when He drinks the cup of solitude to the dregs in the Garden of Gethsemane, when His soul is torn by the agony of death through which He must pass to His higher birth, and how He then in a last moving and childlike longing for comfort, turns to His disciples.

He turns to them for a little human warmth, for a fleeting illusion of affection in the midst of His bitter loneliness. He turns to them--and the disciples are asleep. There lie excellent Peter and beautiful John; they are all asleep together, these worthy men, about whom Christ in His goodness has experienced disappointments over and over again. He has shared His thoughts with them as though they understood His words, as though it were in actual fact possible to communicate His thoughts to such as these, to arouse in them something like a vibration of kinship, something akin to understanding, to relationship, to unity with Himself. And now in the moment of unbearable torment, He turns to these few comrades He has. He is so utterly human, so utterly alone, so utterly the Man of Suffering, that He would now approach them as never before, to find some poor solace, some poor support in any stupid word they might utter, even in a friendly gesture. But no, they are not even there - they are sleeping, snoring.

This cruel moment, in what way I know not, seared itself into my mind in early youth, and. When I think of Jesus, unfailingly it springs into my memory." ("Thoughts on the Idiot of Dostoevsky "- Hermann Hesse)

http://world.std.com/~raparker/exploring/books/hesse_hudson_idiot.html

15 aprilie

Tre` să mă adun... 1, 2,3

one reason to love B movies

Ieri am fost aici. După un drum de vreo 10 minute prin ceea ce părea a fi o enclavă menită să ascundă şi să separe de restul societăţii dovezile unor experimente ludice cu codul genetic, am ajuns la club Ecran. Conotaţiile vag orwelliene ale numelui ar fi trecut în mod normal neobservate, rămânând să-mi sape în subconştient tuneluri şi conducte pentru deversarea reziduurilor de paranoia, prea periculoase pentru a se manifesta altfel decât latent şi în moduri destul de cuminţi, cum ar fi certitudinea că după moarte cineva îţi va vinde spre beneficiul propriu organele. În mod ironic, după un drum prin şantierele din Grozăveşti, posibilitatea asta creşte considerabil. Din fericire, am avut parte de două călăuze, cunoscători ai Zonei şi oameni foarte hotărâţi, care au decis să sară peste ritualul de ocolire şi îmblânzire a forţelor represive pentru a merge direct la destinaţie. Astfel, având în faţă cele două călăuze în pantaloni de camuflaj şi bocanci (o dată cu ruşii călăuzele nu mai poartă glugă şi merg cu barca, ci conduc maşini militare şi se sprijină într-un AK 47) am pornit înspre Ecran, dincolo de care speram să îl găsim pe Vrăjitor. Din păcate nu i-am găsit decât pe oamenii de la butoane, variante mai puţin subversive ale moşului în salopetă trăgând de manete, cărora ne-am mulţumit să la cerem în loc de curaj, inimă sau creier (serios, aşa e povestea) un foc.

Ecran e un loc cel puţin amuzant şi oarecum ciudat, având în vedere că nu este un club, sau dacă e totuşi un club este unul de judo, expediţii montane şi chestii de genu`, o variantă actualizată a cercurilor de elevi şi cercetaşi, cu panouri pe pereţi avertizând asupra viciilor şi tentaţiilor pe care orice adolescent trebuie să le înfrunte. Cel mai pitoresc panou era cel pe care se regăseau laolaltă, în cel mai delirant mod următoarele chestii, scrise şi desenate cel mai probabil de elevi : o listă cu premianţii Nobel pentru literatură în mijloc (Günter Grass, Saramago), o definiţie a caricaturii, câteva desene printre care un nud, o mască aztecă şi ceva ce părea desenat de un om pe acid, caracteristicile unei piersici (dintre care îmi amintesc doar puf, pulpă cărnoasă şi aromă care se înghite), un fluture decupat şi lipit, la care dacă te uitai mai atent părea că are rât, o listă cu teme de discuţii printre care relaţia profesor-elev şi relaţiile de prietenie dintre tineri.

Faţă în faţă cu panoul se găsea o carpetă foarte tocită şi îmbâcsită pe care cineva scrisese mare cu markerul "loc pentru descălţat". Aparent, carpeta servea drept covor pentru descălţat şi colonie de ciuperci pentru copiii începători, avansaţi şi adulţii (tot un fel de copii avansaţi după cum reieşea din programul lipit pe uşă) care frecventau cursurile de judo. Brusc, afişul din baie care interzicea spălarea pe picioare în chiuvetă nu mi s-a mai părut atât de amuzant, cunoscând plăcerea oamenilor de a ignora orice este scris, în special dacă se găseşte în baie. Tot în baie mai era o tipă care testa psihologia inversă într-un monolog cel puţin hilar având în vedere că vocea venea dintr-un wc: "Andreea, nu ţi-e frig Andreea !". Andreea, există viaţă după moarte, Andreea...şi inteligenţă extraterestră şi nu eşti nebună Andreea. Chestii d-astea.

Dacă mai adăugăm şi posterele cu Bon Jovi şi Ace of Base de la bar, pozele dintr-o expediţie montană, imaginile cu copii plantând copaci şi luminile foarte disco din sală, pot spune că a fost o seară faină de uitat pe pereţi. Noua distracţie postapocaliptică.

the flesh covers the bone
and they put a mind
in there and
sometimes a soul,
and the women break
vases against the walls
and the men drink too
much
and nobody finds the
one
but keep
looking
crawling in and out
of beds.
flesh covers
the bone and the
flesh searches
for more than
flesh.

there's no chance
at all :
we are all trapped
by a singular
fate.

nobody ever finds
the one.

the city dumps fill
the junkyards fill
the madhouses fill
the hospitals fill
the graveyards fill

nothing else
fills.

Charles Bukowski

Nu cred în catharsis-uri de nici un fel. Nu cred în marea eliberare decât 8 ore pe noapte. Nu am încredere în sentimente expuse pe toate gardurile, puse la uscat şi împăturite pentru zile negre, ca să zici că ai trăit-o şi pe asta, flori presate în cărţi şi fluturi cu ace înfipte în burtă pentru mai buna conservare a momentului. Înainte de "cunoaşte-te pe tine însuţi" ar trebui să stea scris "nu fi penibil".

Patul scârţâie sub greutate ca zăpada întărită.
La fiecare răsucire, încă un pas.
Am străbătut deja în somn întreaga Siberie.

my yesterdays walk with me

...and baby, it`s quite a trip.

Hemingway shot himself in the head with a shotgun.
Virginia Wolf drowned herself with stones in her pockets.
Sylvia Plath asphyxiated herself from the gas in the kitchen stove.
Jack London overdosed with morphine.

So much for therapeutic writing.

hah.

Îmi sunt simpatici oamenii dezamăgiţi. Încercarea lor de a se regăsi în lucruri mici. Cum se face că ajungi să vezi detaliile doar când nu mai faci faţă imaginii de ansamblu.

Sunt unii oameni care par că poartă mereu cu sine o bombă artizanală. Genul ăla de bombă făcută în casă, cu sfoară, un cablu de la televizor şi eventual un ceas deşteptător lipit cu scotch de nişte dinamită improvizată din săpun de casă şi nitroglicerină. Nu ştii niciodată când o să sară în aer, nu ştii dacă o să se întâmple asta vreodată, regula firul-albastru-firul-verde-sau-firul-roşu nu se aplică aici, şi cu toate acestea îi auzi cum ticăie. Atunci nu îţi mai rămâne decât să îţi verifici nervos propriul ceas deşteptător şi să te rogi ca măcar de data asta să nimereşti culoarea corectă a firului (deşi ştii că nu eşti într-un film cu recuzită impecabilă şi bombe lustruite profesionist să lucească la cameră). De fapt, după primul minut începi să speri să existe o culoare corectă. Ai început deja să ticăi. E momentul în care realizezi că nu orice numărătoare inversă se termină cu o urare de an nou.

Dacă bomba nu va exploda, dacă nu se va întâmpla nimic, dacă mâine dimineaţă vei fi tot acolo, chiar nu contează. Singurul lucru important e că nu va mai exista nici o zi în care să te trezeşti fără acel ticăit în timpane. Iar restul e istorie.

Aştept ca autocenzura să îşi revină în drepturi. Până atunci....trage uşa la peşteră.