Sunt unii oameni care par că poartă mereu cu sine o bombă artizanală. Genul ăla de bombă făcută în casă, cu sfoară, un cablu de la televizor şi eventual un ceas deşteptător lipit cu scotch de nişte dinamită improvizată din săpun de casă şi nitroglicerină. Nu ştii niciodată când o să sară în aer, nu ştii dacă o să se întâmple asta vreodată, regula firul-albastru-firul-verde-sau-firul-roşu nu se aplică aici, şi cu toate acestea îi auzi cum ticăie. Atunci nu îţi mai rămâne decât să îţi verifici nervos propriul ceas deşteptător şi să te rogi ca măcar de data asta să nimereşti culoarea corectă a firului (deşi ştii că nu eşti într-un film cu recuzită impecabilă şi bombe lustruite profesionist să lucească la cameră). De fapt, după primul minut începi să speri să existe o culoare corectă. Ai început deja să ticăi. E momentul în care realizezi că nu orice numărătoare inversă se termină cu o urare de an nou.

Dacă bomba nu va exploda, dacă nu se va întâmpla nimic, dacă mâine dimineaţă vei fi tot acolo, chiar nu contează. Singurul lucru important e că nu va mai exista nici o zi în care să te trezeşti fără acel ticăit în timpane. Iar restul e istorie.