Ieri am fost aici. După un drum de vreo 10 minute prin ceea ce părea a fi o enclavă menită să ascundă şi să separe de restul societăţii dovezile unor experimente ludice cu codul genetic, am ajuns la club Ecran. Conotaţiile vag orwelliene ale numelui ar fi trecut în mod normal neobservate, rămânând să-mi sape în subconştient tuneluri şi conducte pentru deversarea reziduurilor de paranoia, prea periculoase pentru a se manifesta altfel decât latent şi în moduri destul de cuminţi, cum ar fi certitudinea că după moarte cineva îţi va vinde spre beneficiul propriu organele. În mod ironic, după un drum prin şantierele din Grozăveşti, posibilitatea asta creşte considerabil. Din fericire, am avut parte de două călăuze, cunoscători ai Zonei şi oameni foarte hotărâţi, care au decis să sară peste ritualul de ocolire şi îmblânzire a forţelor represive pentru a merge direct la destinaţie. Astfel, având în faţă cele două călăuze în pantaloni de camuflaj şi bocanci (o dată cu ruşii călăuzele nu mai poartă glugă şi merg cu barca, ci conduc maşini militare şi se sprijină într-un AK 47) am pornit înspre Ecran, dincolo de care speram să îl găsim pe Vrăjitor. Din păcate nu i-am găsit decât pe oamenii de la butoane, variante mai puţin subversive ale moşului în salopetă trăgând de manete, cărora ne-am mulţumit să la cerem în loc de curaj, inimă sau creier (serios, aşa e povestea) un foc.

Ecran e un loc cel puţin amuzant şi oarecum ciudat, având în vedere că nu este un club, sau dacă e totuşi un club este unul de judo, expediţii montane şi chestii de genu`, o variantă actualizată a cercurilor de elevi şi cercetaşi, cu panouri pe pereţi avertizând asupra viciilor şi tentaţiilor pe care orice adolescent trebuie să le înfrunte. Cel mai pitoresc panou era cel pe care se regăseau laolaltă, în cel mai delirant mod următoarele chestii, scrise şi desenate cel mai probabil de elevi : o listă cu premianţii Nobel pentru literatură în mijloc (Günter Grass, Saramago), o definiţie a caricaturii, câteva desene printre care un nud, o mască aztecă şi ceva ce părea desenat de un om pe acid, caracteristicile unei piersici (dintre care îmi amintesc doar puf, pulpă cărnoasă şi aromă care se înghite), un fluture decupat şi lipit, la care dacă te uitai mai atent părea că are rât, o listă cu teme de discuţii printre care relaţia profesor-elev şi relaţiile de prietenie dintre tineri.

Faţă în faţă cu panoul se găsea o carpetă foarte tocită şi îmbâcsită pe care cineva scrisese mare cu markerul "loc pentru descălţat". Aparent, carpeta servea drept covor pentru descălţat şi colonie de ciuperci pentru copiii începători, avansaţi şi adulţii (tot un fel de copii avansaţi după cum reieşea din programul lipit pe uşă) care frecventau cursurile de judo. Brusc, afişul din baie care interzicea spălarea pe picioare în chiuvetă nu mi s-a mai părut atât de amuzant, cunoscând plăcerea oamenilor de a ignora orice este scris, în special dacă se găseşte în baie. Tot în baie mai era o tipă care testa psihologia inversă într-un monolog cel puţin hilar având în vedere că vocea venea dintr-un wc: "Andreea, nu ţi-e frig Andreea !". Andreea, există viaţă după moarte, Andreea...şi inteligenţă extraterestră şi nu eşti nebună Andreea. Chestii d-astea.

Dacă mai adăugăm şi posterele cu Bon Jovi şi Ace of Base de la bar, pozele dintr-o expediţie montană, imaginile cu copii plantând copaci şi luminile foarte disco din sală, pot spune că a fost o seară faină de uitat pe pereţi. Noua distracţie postapocaliptică.