"Lewis Carroll a creat cel mai memorabil pălărier nebun în Alice în Ţara Minunilor, dar acesta nu este cel dintâi pălărier nebun. Încă de la începutul secolului al XIX-lea se crease o asociere între creatorii de pălării şi nebunie. Pe vremea respectivă pălăriile din pâslă erau la mare modă în Europa şi procesul chimic prin care blănurile ieftine erau transformate în pâslă utiliza mercur. Contactul îndelungat cu mercurul (şi cu blănurile ieftine) afectează în mod negativ creierul (şi moralul doamnelor din înalta societate).
Cum pălărierii lucrau în spaţii prost ventilate şi inhalau vaporii de mercur zile de-a rândul, mulţi dintre ei cădeau victime maladiilor neuro-psihice. Până în ziua de astăzi, simptomele otrăvirii cu mercur care includ tremurături, căderea dinţilor, lipsă de coordonare, vorbire neclară, pierderea memoriei şi depresie sunt cunoscute sub numele de „mad hatter syndrome” (sindromul pălărierului nebun)."
http://www.bbc.co.uk/romanian/specials/1350_appleofeye/page9.shtml
Pe lângă pălărierii de meserie intoxicaţi cu mercur şi fără dinţi se pare că "pălărieri nebuni" mai erau numiţi şi locuitorii din New Amsterdam, o mică colonie olandeză ce va servi ca punct de pornire pentru dezvoltarea actualului New York. Ei au adus în atenţia lumii un strămoş al jocului Scrabble, numit iniţial alfavit, după un vechi joc rusesc de noroc bazat pe amestecarea şi organizarea literelor alfabetului (sursă de încredere, Nabokov).
Potrivit old wise master wiki New Amsterdam mai este : un oraş din Indiana, un oraş din Guyana, capitala unui district din Suriname, un teatru din New York, un serial de televiziune şi o fabrică de bere (Pălărierii s-au reprofilat pe suplimentul alimentar din hamei în defavoarea pliculeţelor cu ierburi magice). Încurcate sunt căile nebuniei.
vineri, 29 august 2008
joi, 28 august 2008
Cum spuneam, mi-am luat pufarine. Acum pot să le împart pe culori timp de o oră în timp ce mi-l imaginez pe Eugen Ionescu în clinica sa din Elveţia făcând exact acelaşi lucru. Da ştiu, Eugen Ionescu a murit. Şi totuşi îi plăcea să facă cuvinte încrucişate. Ce tristă alinare pentru pensionaţii prea devreme. Crede-mă, nu trebuie să ai o slujbă ca să te poţi pensiona. Poţi începe chiar acum.
luni, 25 august 2008
joi, 21 august 2008
Puiu şi PRistu (cu cratimă)
Ce găsim pe blogul http://www.apprentice.ro/ "rodul muncii departamentului de e-PR al grupului de voluntari pentru ARRP (Asociaţia Românã a Profesioniştilor în Relaţii Publice)". În treacăt fie spus (deşi nimic nu e în treacăt când e vorba de specialişti sau aspiranţi într-ale specializării) "blogul se adreseazã în mod special aspiranţilor la o carierã în relaţii publice, studenţilor la facultãţi de profil, dar si celor ce deja profeseazã în acest domeniu (pentru cã, la fel ca orice om, şi pr-istul, cât trãieşte, tot învaţã)."
Acum că am aflat că PRistul e şi el om, şi că nu este un cyborg ce funcţionează pe bază de energie eoliană şi care se hrăneşte din fluxul neuronal al vietăţilor cu sânge cald, în special rozătoare de mici dimensiuni, putem da, mai liniştiţi, click pe link. Trecând peste plictiselile despre fundaţii, samurai, şcoala de vară şi oda închinată lui Bernays, un fel de sfântă treime a relaţiilor publice "părinte, relaţionist, alchimist", găsim un post, de fapt o meditaţie susţinută pe mai bine de o pagină, despre salata de boeuf. De fapt nu. Salata de boeuf cu pui. Dar vai...
"Salată de BOEUF cu pui??? Dar vai, este incorect!”, probabil că a exclamat intelectualul din voi. Şi într-adevăr, în cazul în care nu m-am referit la pui cu garnitură de salată de boeuf sau la salată de boeuf care pe lângă boeuf (i.e. carne de vită) mai are în conţinut şi pui, sintagma din titlu este incorectă. La o adică, daca e de vită, cum să fie cu pui? Un pui de vită? Nu, nici aşa. Şi totuşi…"
Dacă intelectualul din voi nu a exclamat nimic până acum ori a făcut toxiinfecţie alimentară ori nu e suficient de intelectual să deguste diferenţele de nuanţă. Un pui de vită nu e acelaşi lucru cu o vită de pui care în mod clar nu e similar cu vita cu garnitură de pui. E o chestiune de fineţe şi de prezenţă de spirit care necesită ceva mai mult decât stomac. Se numeşte creier şi...se mănâncă.
"…Şi totuşi cât de mult contează această corectitudine? Ei bine, o să ofer celebrul răspuns: depinde. Depinde într-adevăr de situaţie. Fiecare om de altfel trebuie să fie în stare să se adapteze la orice tip de situaţie, iar un PR-ist cu atât mai mult trebuie să deţină acestă calitate."
Dacă cineva a avut senzaţia că am sărit peste vreun paragraf atunci când am dat copy paste ţin să precizez că nu am sărit peste nimic. Dacă cineva se întreabă cum s-a ajuns de la vite şi pui la adaptabilitatea omului de relaţii publice ţin să subliniez că habar n-am. Pentru aşa ceva nu există răspunsuri celebre. Şi nu în ultimul rând, dacă cuiva i se pare că termenul "corectitudine" e folosit complet aiurea/pe lângă/ca nuca în perete sau ca puiu în vită în contextul de faţă, ţin să îl asigur că se înşeală.
"Revenind la salata noastră de boeuf cu pui, prima dată când am întâlnit această sintagmă eram într-un restaurant modest de cartier unde mănânci bine şi cu puţini bani. Evident, şi eu am reacţionat hlizindu-mă şi făcând pe deşteapta că vai este scris greşit şi ce proşti sunt ăştia, dar apoi, PR-istul din mine, intelectual şi el de altfel, dar în primul rând adaptabil, mi-a tras un bobârnac. ”Băi, Oana, oamenii ăştia vor să-şi vândă preparatele. Ia gândeşte-te tu puţin. Pe cei care vin aici crezi că-i interesează mai mult să fie scris corect sau să înţeleagă clar despre ce este vorba şi să aibă gust bun?”
Băi Oana, eu zic în primul rând să nu mai mergi în restaurante modeste de cartier, părerea mea. Iar dacă totuşi mergi în speranţa de a te familiariza cu targetul pe care urmează să îl vizezi în campaniile tale viitoare, eu zic să nu te mai hlizeşti la masă pentru că nu e frumos, face rău la imagine şi poţi să te îneci. Şi da, ai dreptate...nu interesează pe nimeni să fie scris corect, nu interesează pe nimeni etimologia salatei de boeuf, pentru că, din fericire pentru viitorul speciei umane, încă mai există oameni care se duc la restaurant să mănânce, nu să îşi verifice aptitudinile intelectuale sau să îşi masturbeze egoul hipertrofiat cu o pulpă de pui şi apoi să scrie un post interminabil despre cât de bine a fost. Nu interesează pe nimeni ingredientele salatei boeuf dintr-un restaurant cvasianonim de pe cine ştie ce străduţă din cine ştie ce cartier al Bucureştiului, iar să te cramponezi de asta e ca şi cum ai încerca să înveţi alfabetul cu ajutorul meniului.
"Situaţia poate se schimbă însă (crezi tu ?) când restaurantul cu pricina nu mai este un restaurant modest, de cartier, ci unul de lux, unde o astfel de salată te-ar putea costa 5% din salariul minim pe economie. Şi dacă eşti dispus să dai atâţia bani pentru o salată, probabil că te interesează mai puţin produsul în sine (pe care l-ai putea procura de 3 ori mai ieftin în altă parte), cât alte aspecte, precum imaginea. Imagine, de la modul în care vei fi tu privit pentru că ai fost la un astfel de restaurant (...)"
Ţi-am zis să nu mergi în restaurante de cartier...
"Şi dacă ne gândim bine o astfel de persoană este posibil să se simtă jignită atunci când vede în meniu ”salată de boeuf cu pui”. ”Vai, aici, restaurant cu pretenţii să se comită astfel de greşeli? Este inadmisibi!”
Nu ştiu ce persoană s-ar simţi jignită, probabil acelaşi gen de persoană care face atac cerebral al 30 de ani după ce şi-a petrecut jumătate din viaţă crizându-se pentru mici snobisme şi lucruri de nimic care în final nu valorează nici cât o salată de boeuf cu pui.
Morala ?
"Da, greu de crezut, dar în timp ce restaurantul de cartier are de câştigat, căci clientul înţelege clar despre ce e vorba şi comandă liniştit, imaginea unui restaurant ”cu pretenţii” poate avea de suferit de pe urma unei salate de boeuf. Cu pui."
Eu zic că alte lucruri au de suferit. Şi din păcate nu sunt de mâncare. Puiu e de vină.
Acum că am aflat că PRistul e şi el om, şi că nu este un cyborg ce funcţionează pe bază de energie eoliană şi care se hrăneşte din fluxul neuronal al vietăţilor cu sânge cald, în special rozătoare de mici dimensiuni, putem da, mai liniştiţi, click pe link. Trecând peste plictiselile despre fundaţii, samurai, şcoala de vară şi oda închinată lui Bernays, un fel de sfântă treime a relaţiilor publice "părinte, relaţionist, alchimist", găsim un post, de fapt o meditaţie susţinută pe mai bine de o pagină, despre salata de boeuf. De fapt nu. Salata de boeuf cu pui. Dar vai...
"Salată de BOEUF cu pui??? Dar vai, este incorect!”, probabil că a exclamat intelectualul din voi. Şi într-adevăr, în cazul în care nu m-am referit la pui cu garnitură de salată de boeuf sau la salată de boeuf care pe lângă boeuf (i.e. carne de vită) mai are în conţinut şi pui, sintagma din titlu este incorectă. La o adică, daca e de vită, cum să fie cu pui? Un pui de vită? Nu, nici aşa. Şi totuşi…"
Dacă intelectualul din voi nu a exclamat nimic până acum ori a făcut toxiinfecţie alimentară ori nu e suficient de intelectual să deguste diferenţele de nuanţă. Un pui de vită nu e acelaşi lucru cu o vită de pui care în mod clar nu e similar cu vita cu garnitură de pui. E o chestiune de fineţe şi de prezenţă de spirit care necesită ceva mai mult decât stomac. Se numeşte creier şi...se mănâncă.
"…Şi totuşi cât de mult contează această corectitudine? Ei bine, o să ofer celebrul răspuns: depinde. Depinde într-adevăr de situaţie. Fiecare om de altfel trebuie să fie în stare să se adapteze la orice tip de situaţie, iar un PR-ist cu atât mai mult trebuie să deţină acestă calitate."
Dacă cineva a avut senzaţia că am sărit peste vreun paragraf atunci când am dat copy paste ţin să precizez că nu am sărit peste nimic. Dacă cineva se întreabă cum s-a ajuns de la vite şi pui la adaptabilitatea omului de relaţii publice ţin să subliniez că habar n-am. Pentru aşa ceva nu există răspunsuri celebre. Şi nu în ultimul rând, dacă cuiva i se pare că termenul "corectitudine" e folosit complet aiurea/pe lângă/ca nuca în perete sau ca puiu în vită în contextul de faţă, ţin să îl asigur că se înşeală.
"Revenind la salata noastră de boeuf cu pui, prima dată când am întâlnit această sintagmă eram într-un restaurant modest de cartier unde mănânci bine şi cu puţini bani. Evident, şi eu am reacţionat hlizindu-mă şi făcând pe deşteapta că vai este scris greşit şi ce proşti sunt ăştia, dar apoi, PR-istul din mine, intelectual şi el de altfel, dar în primul rând adaptabil, mi-a tras un bobârnac. ”Băi, Oana, oamenii ăştia vor să-şi vândă preparatele. Ia gândeşte-te tu puţin. Pe cei care vin aici crezi că-i interesează mai mult să fie scris corect sau să înţeleagă clar despre ce este vorba şi să aibă gust bun?”
Băi Oana, eu zic în primul rând să nu mai mergi în restaurante modeste de cartier, părerea mea. Iar dacă totuşi mergi în speranţa de a te familiariza cu targetul pe care urmează să îl vizezi în campaniile tale viitoare, eu zic să nu te mai hlizeşti la masă pentru că nu e frumos, face rău la imagine şi poţi să te îneci. Şi da, ai dreptate...nu interesează pe nimeni să fie scris corect, nu interesează pe nimeni etimologia salatei de boeuf, pentru că, din fericire pentru viitorul speciei umane, încă mai există oameni care se duc la restaurant să mănânce, nu să îşi verifice aptitudinile intelectuale sau să îşi masturbeze egoul hipertrofiat cu o pulpă de pui şi apoi să scrie un post interminabil despre cât de bine a fost. Nu interesează pe nimeni ingredientele salatei boeuf dintr-un restaurant cvasianonim de pe cine ştie ce străduţă din cine ştie ce cartier al Bucureştiului, iar să te cramponezi de asta e ca şi cum ai încerca să înveţi alfabetul cu ajutorul meniului.
"Situaţia poate se schimbă însă (crezi tu ?) când restaurantul cu pricina nu mai este un restaurant modest, de cartier, ci unul de lux, unde o astfel de salată te-ar putea costa 5% din salariul minim pe economie. Şi dacă eşti dispus să dai atâţia bani pentru o salată, probabil că te interesează mai puţin produsul în sine (pe care l-ai putea procura de 3 ori mai ieftin în altă parte), cât alte aspecte, precum imaginea. Imagine, de la modul în care vei fi tu privit pentru că ai fost la un astfel de restaurant (...)"
Ţi-am zis să nu mergi în restaurante de cartier...
"Şi dacă ne gândim bine o astfel de persoană este posibil să se simtă jignită atunci când vede în meniu ”salată de boeuf cu pui”. ”Vai, aici, restaurant cu pretenţii să se comită astfel de greşeli? Este inadmisibi!”
Nu ştiu ce persoană s-ar simţi jignită, probabil acelaşi gen de persoană care face atac cerebral al 30 de ani după ce şi-a petrecut jumătate din viaţă crizându-se pentru mici snobisme şi lucruri de nimic care în final nu valorează nici cât o salată de boeuf cu pui.
Morala ?
"Da, greu de crezut, dar în timp ce restaurantul de cartier are de câştigat, căci clientul înţelege clar despre ce e vorba şi comandă liniştit, imaginea unui restaurant ”cu pretenţii” poate avea de suferit de pe urma unei salate de boeuf. Cu pui."
Eu zic că alte lucruri au de suferit. Şi din păcate nu sunt de mâncare. Puiu e de vină.
Soluţii pentru a fi fericit
Utopiile sunt reţete prefabricate de fericire. Orice utopie e violentă pentru că aspiră la o nouă ordine din care omul este exclus. Orice utopie e o expresie a dorinţei şi a fricii. Dorinţa de a o lua de la capăt şi frica de oameni. Utopiile sunt spaţii nedeterminate care dărâmă bariere tocmai prin lipsa lor de determinare. Utopia nu este un loc de găsit pe hartă. Utopia nu este un spaţiu fizic ci o memorie colectivă. Utopia e lucrul cel mai bun care ţi se poate întâmpla şi dovada cea mai tristă a limitelor dincolo de care nimic nu poate exista. Utopia e dorinţa iraţională de a fi fericit.
să devii canibal
să te muţi pe lună
să aştepţi apocalipsa ca să îi vezi pe toţi păcătoşii zvârcolindu-se în chinuri îngrozitoare
să alergi dezbrăcat, să dormi pe lemn, să mănânci un singur fel de mâncare
să renunţi la proprietatea privată şi la familie, să lucrezi 4 ore pe zi, să te îmbraci în haine unisex pe care să le speli o dată pe lună
să torturezi fecioare scoţându-le intestinele în pivniţe întunecate
să te muţi în insulele Bermude
să construieşti un nou Ierusalim în care toţi evreii s-au convertit la creştinism
să participi pe o insulă din Pacific la cercetări ştiinţifice avansate având ca scop crearea unor noi forme de viaţă
să lupţi pentru drepturile femeilor
să fii hermafrodit şi să locuieşti în Australia
să
să
să
să
Încă mai avem timp.
să devii canibal
să te muţi pe lună
să aştepţi apocalipsa ca să îi vezi pe toţi păcătoşii zvârcolindu-se în chinuri îngrozitoare
să alergi dezbrăcat, să dormi pe lemn, să mănânci un singur fel de mâncare
să renunţi la proprietatea privată şi la familie, să lucrezi 4 ore pe zi, să te îmbraci în haine unisex pe care să le speli o dată pe lună
să torturezi fecioare scoţându-le intestinele în pivniţe întunecate
să te muţi în insulele Bermude
să construieşti un nou Ierusalim în care toţi evreii s-au convertit la creştinism
să participi pe o insulă din Pacific la cercetări ştiinţifice avansate având ca scop crearea unor noi forme de viaţă
să lupţi pentru drepturile femeilor
să fii hermafrodit şi să locuieşti în Australia
să
să
să
să
Încă mai avem timp.
miercuri, 20 august 2008
Preţul plătit pentru reveriile în timpul cărora uitai de tine era, inevitabil, acest moment al trezirii, reintegrarea în realitatea de dinainte, devenită acum şi mai urâtă. Visul ei cu ochii deschişi, plin de amănunte plauzibile devenise o prostioară trecătoare în contrast cu masa grea a realului.
Întoarcerea era dificilă.
Ispăşire. Ian McEwan
Întoarcerea era dificilă.
Ispăşire. Ian McEwan
vineri, 8 august 2008
De ce nu mi se pare amuzant
Din seria sfaturilor pline de umor care eşuează în banc sec.
"Pentru Dumnezeu, nu-l aborda când îl vezi la raionul de produse jenante (contraceptive...). Caută o zonă neutră, legumele congelate sunt întotdeauna o alegere bună."
Cu puţin noroc în zona de electrocasnice o să ai deja inelul pe deget.
"Pentru Dumnezeu, nu-l aborda când îl vezi la raionul de produse jenante (contraceptive...). Caută o zonă neutră, legumele congelate sunt întotdeauna o alegere bună."
Cu puţin noroc în zona de electrocasnice o să ai deja inelul pe deget.
joi, 7 august 2008
Deşteptarea vagoanelor de dormit
Breavman,
În această cea mai bună dintre lumi, în care oamenii nu se sinucid ci îşi urmează destinul, iar cicatricele nu sunt semnele unei hotărâri luate în grabă ci medalii ale trecerii prin viaţă, tu ai ales să mergi mai departe cu 80 de km pe oră. Câteodată e mai bine să laşi în urmă lucruri de care să îţi fie dor decât să înduri greutatea prezenţei lor zilnice. Ştiu că ţi-e teamă să trăieşti altceva decât aşteptarea, dar asta nu are nici o legătură cu laşitatea, la fel cum drumul nu are nici o legătură cu ţinta. Dacă ţi-e frică de singurătate vizitează un spital de psihiatrie sau o fabrică. Dacă ţi-e frică de oameni închide-te într-o cameră şi o să-ţi doreşti să te fi închis ei la timp. Între moartea posibilă şi viaţa reală există un singur risc demn de asumat. Aşteptarea.
În această cea mai bună dintre lumi, în care oamenii nu se sinucid ci îşi urmează destinul, iar cicatricele nu sunt semnele unei hotărâri luate în grabă ci medalii ale trecerii prin viaţă, tu ai ales să mergi mai departe cu 80 de km pe oră. Câteodată e mai bine să laşi în urmă lucruri de care să îţi fie dor decât să înduri greutatea prezenţei lor zilnice. Ştiu că ţi-e teamă să trăieşti altceva decât aşteptarea, dar asta nu are nici o legătură cu laşitatea, la fel cum drumul nu are nici o legătură cu ţinta. Dacă ţi-e frică de singurătate vizitează un spital de psihiatrie sau o fabrică. Dacă ţi-e frică de oameni închide-te într-o cameră şi o să-ţi doreşti să te fi închis ei la timp. Între moartea posibilă şi viaţa reală există un singur risc demn de asumat. Aşteptarea.
marți, 5 august 2008
luni, 4 august 2008
The empathy of rave
Sunt lucruri care ştii că o să se întâmple. Nu e vorba că le doreşti, le prevezi, te gândeşti la ele sau le intuieşti, pentru simplul fapt că nu e nevoie. Când ştii ceva nu ai nevoie de nimic decât de curajul de a nu o lua la fugă cu o brichetă în mâna dreaptă şi o pungă de floricele în mâna stângă, urlând şi stropindu-te cu motorină. Mai există situaţiile în care ştii ce o să se întâmple dar îţi place să faci pe nebunul şi să zici contrariul doar de dragul de a fi contrazis de ceva mai mare decât tine. Îţi place să crezi în lucruri pe care nu le spui şi să spui lucruri pe care nu le crezi, în speranţa că destinul e suficient de pervers încât să nu te creadă pe cuvânt, nici măcar după ce ţi-ai repetat discursul în oglindă de 10 ori şi ai început să îl crezi pe jumătate.
Există o regulă a lucrurilor despre care orice om întreg la minte şi care vrea să rămână aşa nu vorbeşte niciodată. Există lucruri parţial conştiente care e bine să rămână aşa. Sunt momente în care nu ştii dacă e cazul să îţi ţii respiraţia sau să cauţi o mască de oxigen şi într-un mod ironic nici nu prea contează. Pentru că există o regulă a lucrurilor de care nu vrei să ştii. Pentru că e de ajuns să ştii că există.
Există o regulă a lucrurilor despre care orice om întreg la minte şi care vrea să rămână aşa nu vorbeşte niciodată. Există lucruri parţial conştiente care e bine să rămână aşa. Sunt momente în care nu ştii dacă e cazul să îţi ţii respiraţia sau să cauţi o mască de oxigen şi într-un mod ironic nici nu prea contează. Pentru că există o regulă a lucrurilor de care nu vrei să ştii. Pentru că e de ajuns să ştii că există.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
