Să fie prea mult timp liber sau cartea pe care o citesc despre nou-născuţi abandonaţi în boxele de bagaje dintr-un Tokyo parţial distrus de experimente chimice secrete (dau o bere cu heliu celui care ghiceşte despre ce carte e vorba), oricum ar fi, se pare că una din aceste două variabile mi-a readus în atenţie o chestie pe care am observat-o de multe ori până acum dar la care nu m-am gândit niciodată serios (adică mai mult de 5 secunde şi fără să butonez televizorul în paralel).

Probabil foarte mulţi au văzut Rain Man sau au auzit despre aşa numiţii savanţi idioţi, persoane care suferă de o formă severă de autism dar care au abilităţi ieşite din comun în anumite domenii. Cu alte cuvinte, oameni care deşi au mari dificultăţi în a-şi încheia singuri şireturile reuşesc să calculeze în minte ecuaţii cu mai multe necunoscute decât numărul episoadelor din serialul Elodia. Persoane care se adaptează cu greu mediului înconjurător, incapabile să facă faţă micilor rutine de zi cu zi dar care nu au nici o problemă în a-ţi recita cartea de telefoane sau alte asemenea lucruri deosebit de înduioşătoare în lipsa lor de utilitate imediată. Oricum ar fi, termenul are în vedere oameni incredibil de talentaţi şi retardaţi deopotrivă, un fel de glumă bună a naturii care a ţinut să demonstreze că până şi atunci când o scrânteşte ţine să o facă totuşi cu stil şi cu un exces de autoironie.

Sunt sigură că mulţi dintre cei care au văzut Rain Man au avut reflexul de a vedea în autism mai degrabă un factor care amplifică sau chiar explică o serie de abilităţi extraordinare decât un accident nefericit care te împiedică să duci o viaţă normală. Inconştient sau poate dintr-o pornire de-a dreptul romantică (într-un fel mitul geniului neînţeles e doar o altă faţă a Cenuşăresei) oamenii au căpătat reflexul de a asocia dizabilitatea cu un talent ieşit din comun menit să compenseze grotescul inadaptării. Sigur, te-ai născut orb, nu ştii cum arată cei din jur, nu ştii nici măcar cum arăţi tu, trebuie să îi crezi mereu pe ceilalţi când îţi spun că îţi stă bine cu o nouă tunsoare, pentru tine un pantof e o noţiune abstractă dar nu-i nimic, ai talent muzical şi poţi să compui o sonată la patru mâini pe care să o cânţi legat la ochi. Nu poţi să mergi dar ai aptitudini pentru pictură, nu poţi să auzi dar faci cele mai reuşite machete ale Titanicului din chibrituri, nu poţi să vorbeşti dar poţi să balansezi zece mingii de cauciuc pe vârful nasului.

Oricum ar fi, există ceva în oameni care îi împinge să caute în permanenţă elementul lipsă, iar dacă acesta este imposibil de găsit trebuie căutat altul. E sadic într-adevăr să constaţi că legea compensaţiei nu funcţionează întotdeauna, de fapt, e şi mai sadic să îţi dai seama că ea nu este nici măcar o lege, iar dacă totuşi ar fi una , atunci clar e o lege românească pentru că se aplică complet arbitrar. Faptul că nu poţi să mergi, să vezi, să auzi, să vorbeşti nu îţi garantează în nici un fel faptul că, în schimb, o să poţi face altceva incredibil de bine, ceva care să echilibreze o balanţă defectă prin însăşi construcţia sa, care o să te facă asemenea celorlalţi, chiar dacă diferit, care o să te facă acceptat. Chiar şi un savant idiot poate fi acceptat atâta timp cât este recunoscut ca atare, atâta timp cât oamenii au un reper, un etalon, o scuză grandioasă pentru o greşeală regretabilă.

Adevărul însă e rareori grandios şi deseori regretabil. La fel ca majoritatea oamenilor normali, marea majoritate a oamenilor cu dizabilităţi sunt persoane lipsite de vreun talent remarcabil. În mod ironic, persoane ieşite din comun prin handicapul lor, devin cât se poate de comune prin asemănarea lor cu 99% din indivizii care populează planeta, total imposibil de distins între ei, oameni care muncesc, aleargă, dorm, mestecă dar care, până la urmă, când se va trage linie (când va mai fi şi linia asta?!) nu vor conta. Dacă credeai că e nasol să fii comun, gândeşte-te la oamenii care şi-ar dori să fie ca toţi ceilalţi dar nu sunt pentru că sunt prea comuni. Într-un acces de disperare Eugen Ionescu se întreba undeva prin jurnalul lui cum se poate trăi fără har. Uite că se poate.